vineri, 26 septembrie 2008

Pentru tinerii profesioniști de teatru șansa se apropie de 0%

Ce șanse au tinerii actori sau regizori de teatru care țin să-și urmeze meseria? Care nu vor să facă reclame, nici telenovele, nici dublaje la desene animate, nici figurație în filme de serie B? Adică obișnuita grilă de supraviețuire a celor care au absolvit Facultatea de Teatru. Ci... teatru! Cât la sută din oportunitățile pe care le prevede sistemul nostru mamut, fosilizat, unde, de cele mai multe ori, nu criteriile estetice, ci micile interese și complicități contează, li se adresează tinerilor? Ce posibilități au să se dezvolte profesional? Să evolueze ca mijloace? Pot capta interesul publicului, se pot maturiza artistic, dacă singurele lor șanse de a juca se rezumă de obicei la câteva scene de baruri, printre care Teatrul LUNI de la Green Hours a fost în mod constant cel mai generos? Oare este firesc ca singurul program consecvent de susținere a teatrului tânăr în România, de zece ani încoace, să aparțină unui pub? La toate aceste probleme deloc mici au încercat să răspundă doi tineri actori, printre cei mai talentați ai generației lor: Antoaneta Cojocaru și Marius Manole.

Cristina Rusiecki: Se poate vorbi, în momentul de față, în teatrul românesc, de un spirit de generație, mă refer la cei tineri, desigur? Există vreun grup care să aibă, în intenție cel puțin, o traiectorie clară, bine definită?

Marius Manole: Din păcate teatrul nostru, în acest moment, funcționeză așa: ne-am făcut treaba, am plecat, nu ne interesează ce se întâmplă mai departe. Se mai întâlnesc trei prieteni şi fac o trupă, fac spectacole, dar se întâmplă destul de rar; suntem foarte împrăştiaţi. Nu avem, oricum, dorinţa de a construi. Doar impulsul de a distruge. De a spune că ceva e prost. Nu de a zice: era aşa şi aşa, dar am văzut pe cineva acolo cu idei interesante. Noi am venit să dărâmăm. Când o să învăţăm să construim şi să apreciem că alţii fac câte ceva – rău, bun, dar fac – şi să nu mai dăm cu piatra fără a pune ceva în loc, lucrurile se vor schimba. Până atunci va mai trece timp.

Cristina Rusiecki: Aici sunt complet de acord!

Marius Manole: Am putea să spunem: nu a fost totul perfect, dar mi-a plăcut partea aceea, care era foarte bună. Hai să vedem cum facem de acum încolo ca să-l creștem pe omul ăla.

Cristina Rusiecki: Eu una n-am găsit genul acesta de discuţii niciodată, de când mă învârt prin lumea teatrului. „Să vedem ce se poate face de acum încolo, partea asta a fost totuşi bună” ­– niciodată nu am auzit aşa ceva. Dar pentru criticat mai ales spectacolele tinerilor au forțe care nu se termină. Argumente nu au de cele mai multe ori, în schimb apetența e nelimitată.

Marius Manole: La un moment dat te plictiseşti. Sunt unii care muncesc şi iar muncesc. Sigur că în munca a lor, care e mai cuprinzătoare decât a altora, vor greşi de mai multe ori. Şi atunci tocmai aceşti oameni ajung să fie dărâmaţi, să nu mai aibă chef să mai facă nimic. Pentru că toată lumea spune: e prost, nu merită, nu te mai strofoca etc. Până la urmă se ajunge la acel criteriu al publicului: vine sau nu publicul? Asta e tot ce contează. Trăim într-o economie de piaţă şi asta contează cel mai mult. Pot să scrie şi criticii orice, oamenii îşi vor face, oricum, treaba. Publicul are nevoie de acele lucruri şi de aceea intră în sală.


Cristina Rusiecki:
Cronicile de întâmpinare nu ajută? Nu aduc publicul în sală?

Marius Manole: Din păcate, ajutorul acesta lipseşte, acum, cu desăvârşire. Lipseşte şi pentru că la dumneavoastră în breasla criticilor și la mine în breaslă sunt aşa de fragmentate taberele şi grupurile... Nu mai găseşti nici măcar zece oameni la un loc, nici cinci. Dacă unul spune că e bine atunci poți să fii convins că așa e și că ceilalți critici vor fi de acord. Nu există asta.

Cristina Rusiecki: Fiecare critic are dreptul la judecata sa critică. Nenorocirea e că mulți dintre ei nu și-au mai reciclat criteriile estetice și informațiile cam de mult iar, dacă au făcut-o, parti-pris-urile, interesele, prudența de a nu se pune rău cu nu știu cine, de a intra în grațiile cuiva primează.

Marius Manole: Şi atunci tu nu mai ştii ca artist pe ce să te bazezi, pe trei actori colegi care îți spun o părere, pe publicul care vine... şi cam atât. Cred că în acest moment critica românească ar trebui să acţioneze şi să unească forţele. Să se unească şi să facă ceva. Dacă ei nu fac în acest moment ceva, noi, actorii, suntem aşa de mulţi şi aşa de disperaţi după bani, după supraviețuire, după profit, că nu ne mai interesează aproape nimic.

Antoaneta Cojocaru: Eu înţeleg prin critică şi o modalitate de a rezolva, într-un fel, întreaga situaţie a actorilor tineri. Critica ar trebui să intervină pe acest traseu pe care se pierde şi teatrul românesc, pe care se pierd şi actorii. Ar trebui scris şi despre asta, cred eu. Vorbeam cu Marius Manole că eşti nevoit să faci atât de multe lucruri încât îţi dai seama, pe zi ce trece, că îmbătrâneşti. Că nu te mai ajută corpul, că nu-ţi mai rezistă mintea, că nu mai ai energie, că până la urmă ce faci tu nu contează, că şi ţie ţi-e indiferent. Sunt foarte puţini oameni care, de fapt, merg înainte. Dacă oamenii ăştia se pierd, dacă ei obosesc şi îmbătrânesc, nu ştiu cine mai rămâne.

Marius Manole: Cred că suntem, acum, într-un moment în care distrugem tot. Nu mai ajutăm lucrurile să crească. Înţeleg, din povestirile pe care le aud, că actorii, pe vremuri, erau protejaţi şi erau ajutaţi să crească. Dacă primeau un rol acum, în stagiunea viitoare li se dădea un altul care să fie mai solicitant, să le aducă ceva în plus. Dacă jucau un rol dramatic, primeau apoi unul comic, să-și împlinească şi acea latură.

Antoaneta Cojocaru: Nu se întâmplă să nu-ţi dai seama, să nu faci diferenţa între un actor de duzină şi unul care are ceva de spus. Dar acum nu mai interesează pe nimeni valoarea sau evoluţia actorilor. Se fac distribuţii cu persoane care n-au legătură cu meseria asta şi nici nu vor avea vreodată. Iar pe cei care fac asemenea distribuţii nu-i deranjează deloc. Asta nu e în regulă, aici ar trebui îndreptat sistemul, într-un fel.

Cristina Rusiecki: Nu există în România nici un sistem de protecție a profesionistului de teatru sau film în fața diletanților. Nu există nici un sindicat care să apere drepturile creatorilor iar lucrul acesta se vede de la ultimele prăpădite de reclame în care agențiile iau figuranți ieftini ca să nu plătească actorii până la filmele făcute de regizori cu mare ștaif.

Marius Manole: Am citit într-un ziar o ştire: Cosmina Păsărin joacă într-un film cu un scenariu scris de Mircea Daneliuc. Dacă actoria devine aşa uşoară, s-o facă tot omul de pe stradă, de ce mai facem Facultatea de Teatru şi Film? Să o desfiinţăm şi să vedem ce talente se nasc de prin cârciumi, de la televiziune, din revista „Playboy”. De fapt, n-am nimic, în altă ordine de idei, cu Cosmina Păsărin. Ce rost mai au, însă, actorii? Casta actorilor era, mai înainte, bine protejată, poate şi datorită valorii unor talente mari. Era greu să stai pe lângă actori ca Rebengiuc.

Antoaneta Cojocaru: Da, era o certitudine faptul că Rebengiuc are talent. Îţi dădeai seama de asta. Dar prin respectul pe care-l inspirau, prin ajutorul pe care-l ofereau, astfel de actori protejau breasla. Acum am prins nişte vremuri în care Cosmina Păsărin face film, cum am făcut şi eu film, sau poate cum eu n-am făcut film. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi în teatru, iar aici lucrurile sunt mult mai triste şi mai dureroase. Într-o telenovelă nu e aşa important, poate, că joacă veleitari. În teatru situaţia e îngrozitoare.

Marius Manole: În momentul acesta, toată lumea face teatru. Lumea se pricepe la fotbal şi la teatru.

Antoaneta Cojocaru: Şi lucrurile n-ar trebui să stea aşa, nu înţeleg cum de nu-şi dă nimeni seama.

Marius Manole: De asta nu mai apar spectacole mari. Foarte rar se naşte, să spunem, un „Faust” la Sibiu. Foarte rar apar, pentru că nu mai contează cine e în distribuţie. Oricând poţi să întâlneşti în distribuţie un cântăreţ. Şi n-am nimic, Doamne păzeşte, cu Răzvan Fodor, care mi-e foarte drag. Iar criticii vor veni şi vor trata această poveste ca şi cum ar fi ceva firesc.

Cristina Rusiecki: Aș putea aduce un contraargument foarte la îndemână. Și în „Faust” de la Sibiu, în afară de cei doi actori principali, ceilalți ar putea fi înlocuiți cu ușurință întrucât nu e un spectacol care să pună în valoare calitățile actorilor.

Antoaneta Cojocaru: În acest punct cred eu că ar trebui să vină un ajutor din aprtea criticii pentru actorul profesionist.

Marius Manole: Dar şi critica, în momentul ăsta, mi se pare foarte împărţită. Ca şi noi, şi ei sunt extrem de împrăştiaţi şi nu ştiu care sunt, acum, problemele de rezolvat. Pentru că nici ei nu se aşază împreună să spună: cum e cu teatrul, ce trebuie să facem? Să lăsăm deoparte taberele şi orgoliile. Să-i ajutăm pe aceşti oameni să meargă mai departe.

Antoaneta Cojocaru: De ce se întâmplă în teatru lucrurile aşa? Chiar nu-şi pune nimeni întrebarea? Eu n-am mai văzut un spectacol bun în Bucureşti de nu ştiu cât timp. Altfel, poţi să mergi să feliciţi pe toată lumea, din toate cabinele. Eu sunt în stare să văd părţi bune în orice spectacol şi am tot respectul pentru creatorii de teatru. Dar nu despre asta e vorba, ci despre spectacolele care mi s-au prezentat în facultate, despre care mi s-a spus că le voi găsi și de care eu nu am dat. M-am gândit mult la faptul că tot ce am aflat eu în facultate că o să urmeze nu există. Şi, cumva, vedeți, eu sunt dezarmată în faţa Cosminei Păsărin. Sau în faţa oricăruia dintre actorii care iau concursuri şi joacă în spectacole după criterii obscure. Nu înţeleg care ar fi direcţia. Şi nu înţeleg dacă eu ar trebui să încetez să urmez această direcţie sau dacă direcţia e total viciată. Trebuie făcut ceva.

Cristina Rusiecki: Există, totuși, o parte foarte firavă interesată nu numai de stors avantaje de pe urma teatrului, cum se întâmplă în foarte multe dintre teatrele de stat, ci și de imprimat anumite direcții în mod conștient. Ei sunt independenții. Din păcate, protecția pentru ei e zero în sistemul nostru.

Marius Manole: Oamenii care au luptat şi luptă, într-adevăr, să facă nişte spectacole – cum sunt independenţii –, aceşti oameni obosesc. Şi atunci ei sunt cei care renunţă. Renunţă şi rămân oamenii care sunt odihniţi la minte şi la trup, pentru că aceştia din urmă nu cheltuiesc nimic, niciodată. Ei ajung la 70 de ani şi încă se urcă pe scenă. Iar oamenii care luptă, cu adevărat, nu sunt văzuţi de nimeni – nu ştiu cum naiba se întâmplă şi, chiar dacă îi vede cineva, li se spune: n-avem ce face pentru voi, da, a fost bine, dar...

Cristina Rusiecki: Pentru că judecata de valoare a criticului sau rândurile prin care susține un talent tânăr (exceptând situația în care tânărul talent nu e copilul cuiva important) se dovedește, de cele mai multe ori, inofensivă. Trebuie să treacă foarte mulți ani și tinerii să îmbătrânească. Recunoașterea talentelor tinere se petrece totdeauna la ralenti în spațiul mioritic.

Marius Manole: Pe vremuri, dacă un critic vedea un actor bun, să zicem, la Petroşani, criticul acela venea la Teatrul Bulandra şi spunea: este un actor la Petroşani pe care l-am văzut. Chemaţi-l să dea un concurs şi angajaţi-l, pentru că e foarte bun. Acum nu se mai poate, deoarece criticul X e certat cu directorul Y, directorul Y nu pune preţ pe cuvântul lui Z şi în general nu e interesat de ce se întâmplă la Petroşani, la Brăila, la Motoare şi mai ştiu eu unde.

Antoaneta Cojocaru: Asta înseamnă că meseria, de fapt, nu mai interesează. Nici pe actori, nici pe directori, nici pe regizori nu-i mai interesează.

Marius Manole: Pentru că oamenii nu sunt selectaţi sau e o selecţie care depăşeşte nivelul nostru de înţelegere. În teatru te trezeşti cu o trupă de 40, de 60 de oameni din care 15 sunt folosibili şi joacă în toate spectacolele până ajung la epuizare de mijloace. Ei se întâlnesc pe scenă cu alţi actori, aleşi nu se ştie cum, care nu sunt în stare nici măcar să le dea replica. Selecţia ar însemna că te întâlneşti pe scenă cu un partener de valoarea ta, care te mănâncă dacă nu lupţi să fii la nivelul lui. Şi atunci creştem împreună. Când vezi un spectacol cu Mariana Mihuţ şi Rebengiuc, ştii că ăia-s care pe care şi din combinaţia asta iese o piesă care te dărâmă. Oricât de prost ar fi regizorul, nu contează. Și sunt care pe care pentru că sunt foarte buni. Dacă eu mă întâlnesc însă cu X-ulescu, mut şi fără replică, eu va trebui să mă cobor la nivelul lui...

Antoaneta Cojocaru: Sau tu-l vei ridica pe el.

Marius Manole: Nici nu ştiu de ce purtăm discuţia asta, de fapt. O purtăm pentru că la un moment dat îţi ajunge cuţitul la os şi spui: trebuie să stabilim nişte lucruri, nu se mai poate chiar aşa!

Antoaneta Cojocaru: Am citit o mulţime de cronici şi am văzut o sumedenie de spectacole şi, pur şi simplu, am sentimentul că nu mai înţeleg ce se întâmplă. Nu înţeleg ce fel de teatru e la noi.

Marius Manole: Nici critica nu înţelege ce se întâmplă. Nimeni nu înţelege ce se întâmplă şi, cu toate astea, mergem înainte. Ca să nu mai spun că nu mai căutăm nimic.

Cristina Rusiecki: Și căutările acestea ar trebui să aibă susținere. Cu bani, cu spații. Nimeni, dacă nu are din ce trăi, nu poate să lungească prea mult căutările. De aceea în lume sunt atâtea laboratoare de experiment teatral. Ce face singurul Centru de Cercetări din România, cel de la Teatrul Național din București, înființat cu chiu cu vai? Nimic, din câte știu eu. Într-atâta timp de existență a scos ce?... doar un spectacol.

Antoaneta Cojocaru: Eu ştiu o grămadă de colegi de-ai mei, actori, care nu mai merg la teatru să vadă ce piese apar. Mi-au spus şi motivul: nu merg la teatru pentru că nu mai am nimic de văzut. Şi simţi cum îi pierzi pe drum.

Marius Manole: Sunt şase teatre în Bucureşti. Dacă vă cer, din şase teatre să-mi daţi cinci spectacole bune... Sunt şase teatre cu actori foarte mari. Daţi-mi trei exemple, nu cinci, de spectacole foarte mari, în Bucureşti. Nu găseşti, pentru că tot ce mai contează e că X e fata lui Y, să nu aud de regizorul Z, că e prieten cu Ţ, şi tot aşa.

Cristina Rusiecki: Într-adevăr, Capitala pare văduvită de talente. Directorii de teatru de aici își invită doar prietenii să monteze. Mai fac câte un program odată la nu știu câți ani în care au loc și vreo doi-trei tineri ca să nu li se poată reproșa că nu s-au preocupat. Nu e loc pentru tinerii talentați. Cu cât sunt mai talentați cu atât par mai huliți. Să ne aducem aminte de deja celebrul caz Afrim. În afară de Teatrul Odeon, care reprezintă marea excepție a Bucureștiului, unde mai poți vedea în București un spectacol de Afrim?

Marius Manole: În momentul ăsta în România se distruge tot, nu se pune nimic la loc. Vor dispărea Rebengiuc, Mihuț ş.a.m.d. Iar noi nu vom fi în stare să mai facem ceva care să reziste în timp. Pentru că nu suntem ajutaţi să ne construim. Noi avem o grămadă de talent; dacă nu ne ajută cineva să-l creştem, nu vom reuşi nimic.

Antoaneta Cojocaru: Şi nu ne va ajuta nimeni, pentru că absolut totul, la ora asta, în ţara aceasta imposibilă, e împotriva teatrului. Şi nu împotrivă pentru că vrea cineva asta, sper, ci împotrivă pentru că, pur şi simplu, nu există interes.

Marius Manole: Avem cincizeci de festivaluri. Și ce înseamnă asta? Ne întâlnim de dragul de a mai bea, noaptea, împreună. Aceleaşi spectacole, aceiaşi oameni şi ne plimbăm dintr-un oraş într-altul ca să ne mai întâlnim. Dar, în rest, nu se întâmplă nimic. Nu se face o bursă de spectacole, nu se face o promovare a spectacolelor, nu se promovează actori, nu se promovează regizori.

Antoaneta Cojocaru: Au fost tot felul de trupe care funcționau pe lângă niște actori, dar absolut toate au abandonat. Actorul X s-a dus în telenovelă că trebuie și el să trăiască, celălalt s-a dus nu știu unde că nu-l angajau acolo, altul nu știu unde că s-a săturat...

Marius Manole: Ce e cel mai groaznic este că ei au fost mari pentru că au avut regizori. Dar generația mea nu are. Sau dacă are, are patru numărați pe degete cărora nu li s-a dat credit. Dacă Apostol a greșit un pic la Brăila, toată lumea s-a năpustit asupra lui și a început să strige că de mult spuneau ei că regizorul ăsta nu e bun.

Cristina Rusiecki: Acesta era și punctul meu de vedere.

Antoaneta Cojocaru: Li se părea mult mai important să distrugă un spectacol făcut de el decât să-l ajute și să vadă faptul că omul, pentru vârsta lui de 23 de ani și pentru posibilitățile lui, a ținut în mână șaizeci de oameni, ceea ce e enorm.

Marius Manole: Paraschivescu și alți critici au spus că-și etalează pe scenă orientările sexuale. Asta-i problema? E treaba creatorului ce probleme are în afara scenei. Se nasc texte din drame. Doar din ele se naște teatrul.

Antoaneta Cojocaru: Eu am lucrat la spectacolul „Romeo și Julieta” care a fost făcut fără nici un leu de la nimeni, nici de la UNITER, nici de nicăieri. A fost făcut pur și simplu cu bani dați noi între noi. Absolut tot ce ține de producție, de regie, am plătit noi. Mie mi s-a părut foarte important să existe un proiect de genul acesta tocmai ca oamenii care vin după mine, pe care nu îi așteaptă nimic – ăsta-i adevărul, nu ce mi s-a spus mie în școală că o să se întâmple -, să găsească un model viabil. Și ca să nu mai aud că noi suntem unii care jucăm prin baruri și ar trebui să jucăm la o scenă mare să vedem cum e. Uite că se poate. Eu nu spun că „Romeo și Julieta” e un spectacol bun. Să ne înțelegem: nu e unul dintre spectacolele de care să afirmi că nu mai există așa ceva. Dar am dat peste niște reacții atât de injuste și atât de incredibile ale unor oameni care veniseră special ca să critice. Dacă părerea criticilor este că eu oricum nu pot face nimic, atunci la ce mai vin la spectacol? Atâta timp cât criticii susțin tot felul de spectacole arhiproaste, cum mai au căderea să-l judece pe al nostru?

Cristina Rusiecki: Atâta timp cât a existat un cor de osanale pentru „Elizaveta Bam”, care a luat acum un an Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol, deși nimeni nu înțelegea nimic din cântecelele acelea, atâta timp cât citesc numai cronici pozitive despre „Edward” de la Național, pe care nu l-am văzut, dar toată lumea cu care mă întâlnesc se plânge de cât e de jalnic, atâta timp cât duplicitatea e cuvântul de ordine în critica noastră iar mirosul banilor și al vreunui avantaj sau funcții promise are puterea să întoarcă imediat orice evaluare critică și să prefacă sută la sută orice criteriu estetic, cum să mai constituie părerea cronicarilor o judecată de valoare?

Marius Manole: Dacă erau alte nume în „Romeo și Julieta”, atunci se schimbau cronicile! Dar s-a întrebat cineva „cum și-au făcut copiii ăștia producția? Cum și-au făcut ei publicitate? Sau unde și-au făcut repetițiile?”.

Antoaneta Cojocaru: Eram nouă oameni dintre care nimeni nu a avut nici un ban luni întregi. Ne-am chinuit să repetăm. Am făcut-o ca să putem să îi aducem în sala de teatru pe tinerii pe care îi doare în fund de Shakespeare, ca spectacolul nostru să însemne ceva pentru ei. Eu nu aș vrea să fac parte din spectacole învechite, departe de ce simt eu și de cum vorbesc eu, de cum mă mișc eu.

Marius Manole: Adică să vină un director de teatru și să le spună: „Mă copii, hai la teatrul acesta și vă las și pe voi să repetați de la 2 noaptea la 4 dimineața”. Că noi repetăm la orele acelea, nu-i problemă. Dar să se ocupe cineva să ne dea un spațiu. Nimeni nu ne dă nimic. Și după aceea, când ieși cu o producție făcută în condițiile acestea, toată lumea spune că e proastă.
Antoaneta Cojocaru: Eu am fost sigură că cei care vor veni și sunt în drept să ajute cumva acest spectacol o vor face. Poate că cineva o urăște pe Romanița Iovan, care a făcut costumele sau pe Cărmăzan, care a semnat regia, dar va sprijini o trupă care vrea să crească și care a montat la o scenă mare un Shakespeare, nu un spectacol cu înjurături dn belșug. Am fost sigură că toată lumea va credita această idee. Nu, nici pe departe! Nu știu despre ce vorbim în țara aceasta. Pe mine efectiv nu mă interesează cine pe cine urăște. Și am ajuns să tot aflu, deși sunt niște lucruri care nu au nici o legătură cu meseria mea și sunt destul de dezamăgită.

Marius Manole: Dacă cei care joacă trebuie să lipească afișe, să facă fliere, să se ducă după costume, să aducă bani, să vorbească cu directorul, să plătească mașiniștii, să se ocupe de statele de plată... păi cum să nu înnebunească?

Antoaneta Cojocaru: E un miracol că „Romeo și Julieta” a ieșit, dar toți s-au grăbit să spună că e prost. Critica ar trebui să facă ceva să sprijine. Iar noi o să schimbăm ce e prost.

Cristina Ruseicki: Sunt ani de când reclam și eu acest lucru din partea criticii: să facă ceva. Să aibă o infimă doză de responsabilitate și să fie conștientă că generația de aur se apropie de sfârșitul biologic și că eforturile de susținere ar trebui să se întoarcă spre cei care în curând vor deveni nu „viitorul” teatrului, ci el însuși: chiar teatrul românesc.

Un comentariu:

maria spunea...

Foarte bun interviul.Felicitari si intervievatilor si d-voastra.
Am vazut-o pe Antoaneta Cojocaru in cateva piese si chiar e foarte buna.Ar trebui sa o vada un director de teatru pentru ca astfel sa o vedem si in alte locatii decat spatiile neconventionale. Marius Manole cred ca este o combinatie de 1% noroc si 99% munca.Inima de caine chiar e un spectacol special.Asa ar fi meritat Uniter-ul. Si la Cannes s-a acordat un premiu pentru întreaga distribuţie feminină, pentru ca n-au reusit sa aleaga.:) Cred ca era morala solutia asta in cazul asta.