Boala familiei m


Despre cum un singur om plin de exuberanță poate Invia un teatru, despre cum directoarea Adriana Maria Hausvater a transformat Teatrul Național din Timișoara Intr-un spațiu unde creativitatea se simte la ea acasă, despre un eșafodaj repertorial inteligent, despre o revistă a teatrului cu profil incitant și bine defnit, despre faptul că Festivalul de dramaturgie Rominească a devenit, din loc de Intilnire al veleitarilor, un eveniment cu program estetic solid, unde tinăra dramaturgie Iși găsește locul meritat a mai fost vorba In revista noastră. Ca și despre ablitățile manageriale ale directoarei. Iată că acum Adriana Maria Hausvater a obținut pentru următorii 49 de ani ultima parte rămasă din fosta Cazarmă a Transilvaniei, un manej pe care teatrul Il va transforma, pină In 2009, In sală modernă, modulară, dotată european, cu echipament pe măsură.

Dar pină In octombrie, cind vor Incepe lucrările de amenajare, aici se va juca ultima premieră a Teatrului Național din Timișoara, In regia lui Radu Afrim, „Boala Familiei M” de Fausto Paravidino. Trecut foarte puțin de treizeci de ani, dramaturgul italian a obținut deja mai multe premii. Scrie piese, dar și scenarii pentru radio și televiziune, joacă In teatru și film, face regie și este directorul artistic al unui teatru. Tinerețea nu Il Impiedică să scrie texte cu personaje distincte și relații bine definite, In care se balansează grațios de la celula familiei la metafora societății, după cum singur mărturisește, In nota cea mai curat realistă. Cum realistă e și intrarea In scenă a fiecărui personaj, cu propria prezentare a problemelor. Intimplările din „Boala Familiei M” se petrec Intr-un loc pe autostradă, unde „principalele resurse economice ale unor sate de asemenea soi ar putea părea barul camionagiilor și pompa de benzină, dar, la o privire mai atentă, descoperim că aceste resurse sunt Insoțite de agricultură, de creșterea vitelor și de persoane.”
Radu Afrim imaginează un spectacol cu ironie galeșă, blindă și articulații laxe, datorate și sălii imense, unde personajele au loc să meargă cu bicicleta, cind nu se pierd, topindu-se printre copaci. In „Boala Familiei M” plecarea din scenă echivalează cu așezarea pe pervazul vreunei ferestre. Decorul Velicăi Panduru le Inghite, personajele nu au intrări și ieșiri clasice din spațiul compozit, interiorul casei lor se pierde In pădure, neobstrucționat de nici o graniță de departajare. Iar lumina de scenă se mixează cu cea naturală venită prin ferestrele multe și largi, Imbrăcate In iederă (concepție, cred, inedită pentru producțiile de la noi). In mijlocul pădurii zăbovește nici mai mult nici mai puțin decit o cadă cu siluetă mondenă. Un iz absurd, estompat, alunecă peste tot ce respiră In cadru. Exact aerul de o stranietate moale, rafinată, In care s-a atenuat grotescul atroce al montărilor afrimiene de pe vremuri. In locul caricaturii găunoase, sieși suficiente, ligamentele construcției se plasează acum In jovialitate, duioșie și privirea mult-omenească. Familia M, măcinată de boli comune, opozițiile responsabilitate-iresponsabilitate, maturitate-imaturitate, se salvează, In viziunea și extratextul lui Radu Afrim, prin joc și atuul proximității. In lejeritatea cu care se cuibăresc frații sau prietenii unii Intr-alții, In cochilia intimității fizice, In atingerile de care corpurilor le e natural sete, personajele găsesc sprijin și căldură. Suportul moral, senzația de familie se ridică In primul rind prin statul corp la corp, prin ușurința cu care fratele se tolănește letargic In brațele surorilor. Cind Fabrizio, după ce i-a suflat logodnica lui Fulvio, Ii scrie o scrisoare de iertare-furie-rugăminți, cei doi foști cei mai buni prieteni rămin aproape lipiți. Afecțiunea tradusă In piele pe piele și retragerea In joc par singurele lucruri care dau viață și tihnă. Prin drogul jocului se evadează și tot prin el se maschează și tratează vulnerabilitatea. Cu toate că asperitățile și conflictele din viața diurnă a Familei M nu par din cale afară de mari. In cea mai halucinantă scenă, In baie, cind toți se scaldă In grup, dulceața imixtiunii, familiaritatea unui corp cu altul In găoacea caldă, protectoare amintesc, ca și In mai vechile „Nevroze sexuale ale părinților noștri”, de virsta de dinaintea departajării pe sexe și responsabilități. Subliminal, acesta va rămine fundamentul pentru personajele care refuză ordinea obișnuită.

Dar lumea din provincia lui Paravidino e destul de deschisă și largă In concepția asupra sexului, după cum se vede din cele trei avorturi și doi logodnici simultani, cel puțin pentru citeva zile, ai Mariei. „Femeile sunt mai expansive”, va explica tatăl, iar Maria se confesează: „Cel puțin de iubit am iubit tot timpul (...) Și mult.” In interpretarea Mălinei Manovici, Maria, făcută pentru dragoste, cu păr blond, rebel, Iși poartă senzualitatea inconștient. Familia M bea cafea, cele două surori și fratele se contrazic zilnic cu tatăl senil - personajul In funcție de care se poziționează toți -, cu Ințelegere și toleranță mascate de aura buimăcelii. Acesta e cel mai afrimiam „erou” al spectacolului: retard+decrepitudine comică. In construcția lui Ion Rizea, Luigi, care vorbește peltic, scuipă peste tot boabe de cafea și se spală pe față cu mănuși de piele, va fi, cu siguranță, personajul cel mai gustat de către public. Cintecul interpretat de el, la refrenul căruia se alătură toți masculii de pe scenă, e catapultat direct din telenovelele admirate de Maria. Mentalul de telenovelă, cu trandafiri, priviri cu subInțeles și replici fără nici un referent, generează un Intreg depozit de umor. Fratele cel mic Iși va etala competențele artistice, un dans mirobolant. Campion național de dans, la 19 ani, Eugen Jebeleanu, reușește Insă mult mai mult decit un dans pasional și energic. Talentul său se probează acum Intr-un rol de amplitudine plin de forță de convingere și autenticitate.

Dar, odată cu cintecul, dansul și jocurile, consistența conflictului se spulberă și miza dispare. Cei doi prieteni, „logodnicii” Mariei (Victor Manovici In registru macho și Colin Buzoianu din gama de personaje afrimene benigne, ușor abulic, rătăcit de pe altă lume) se ceartă, se bat, Iși declară iubire, apoi se bat din nou. Legătura Mariei cu Fulvio s-a sleit, ea se simte neglijată, el preferă să ia șase kg de cirnați și să se uite cu prietenii, pe autostradă, la accidentele de mașini: „Mergem la autogrill, bem două beri, schimbăm două vorbe, vedem poate ne pică vreun accident, ne uităm la camioane și plecăm.” Nimic nu e grav, toleranța se Intinde peste toți. Campioana e Marta, In impecabila interpretare a Claudiei Ieremia: rezervată și convingătoare, matură și de invidiat pentru economia de mijloace. Ei Ii revin martiriul cotidian și resemnarea. Ea șterge voma și spală dejecțiile decrepitului tată. Ea și Maria sunt mari, bărbații sunt mici, va recapitula Marta: „n-a crescut nimeni, dar există unii care trebuie să fie mici și unii care trebuie să fie mari. Asta o Ințelegi imediat, Giani va fi Intotdeauna mic, iar eu am fost Intotdeauna mare. Luigi era mic dinainte, nu de cind s-a Imbolnăvit.”

Tușele preferate ale lui Afrim, refuzul maturității, Incremenirea In copilărie, repulsia față de responsabilitate, evaziunea In găoacea jocului și indistincția sexuală revin In „Boala Familiei M”, doar că mai puțin contorsionat, acoperite de un abur de jovialitate și acceptare. Și, la cit de performante ies spectacolele acestui regizor, ar fi și păcat să renunțe la un puzzle care l-a facut celebru.

Comentarii

Postări populare