Bucurii pentru copii X 7 (I). E ora încântării

Ca în fiecare an, și acest sfârșit de noiembrie a adus o nouă ediție (a șaptea) a Festivalului Internațional de Animație „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecție”, organizat de Teatrul Țăndărică și coordonat de directorul Călin Octavian Mocanu. Timp de unsprezece zile (încet-încet devine un festival cu durată impresionantă), iubitorii teatrului de animație, mici sau mari, au avut prilejul să se delecteze cu câte două-trei spectacole pe zi. Cei mici au privit cu ochi lacomi năzbâtiile din montările dedicate lor, aduse din toată România, ca și de peste mări și țări (Israel, Spania, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Italia). Nu ați mai trecut de mult pe la Țăndărică? În cazul acesta, merită să mergeți măcar o dată ca să savurați privirile nedezlipite de păpuși, ochii mari care uită să mai clipească, fețele înmărmurite ale celor mici. Apoi, ca să vă aduceți aminte de savoarea sfaturilor și dialogurilor dintre public și personaje. O adevărată bucurie pentru cei de toate vârstele. Cei mari s-au distrat cu spectacole pentru adulți ca „Play Shakespeare”, în regia lui Cristian Pepino sau au căzut pe gânduri, bine adânciți în reflecție, cum s-a întâmplat la sfârșitul reprezentației cu „Istoria imaginației păcătoase” după Bruno Schulz, de la Teatrul Pinokio din Lodz, Polonia. Că festivalul alege montări pe sprânceană o dovedește cea prezentată la finalul ediției de anul trecut, „Respirații”, în regia lui Gavril Cadariu (Teatrul Ariel în colaborare cu UAT Tg. Mureș), care anul acesta a obținut Marele Premiu de Regie la festivalul organizat de moscoviți la Sochi, la concurență cu valoroase montări din Rusia, Ucraina, Belarus, Turcia, Bulgaria etc.

Ne întoarcem la București, unde copii și adulți au zâmbit, s-au încântat și fermecat de păpușile vesele, de puișori, șerpișori, domnițe, cavaleri și feți frumoși, ca și de luna cu reflecții magice, chiar de cum au pus piciorul în foyer - gazdă a expoziției de păpuși create de scenografa Daniela Drăgulescu. De altfel, spiritualii prezentatori ai ultimelor ediții, Petronela Purima Tănase și Vlad Tănase, debordând de vitalitate plus farmec și scoțând de fiecare dată din mânecă un sketch sau o poantă de bun-gust ca prefață la spectacol, au apărut înaintea publicului în costume elegante semnate tot de Daniela Drăgulescu.

Ca în fiecare an, specialiștii au avut ocazia să-și aducă aminte de montările istorice cu ajutorul proiecțiilor video sau să facă cunoștință cu descoperirile colegilor lor și să împărtășească din propria experiență în diferitele workshop-uri (teatru de umbre, educație interculturală, Origami etc.), ca acelea ținute de Carmen Mărgineanu, Georgeta Lozincă și Valentin Lozincă Mandric (pantomimă), Adrian Lefter (păpuși din baloane), Grațiela Ene („Marionete... din șosete”). Cei ce au vrut și mai mult, cei interesați de pragurile teoretice, s-au putut îmbogăți asistând la conferințele ținute de Victor Ioan Frunză („Teatrul și Cetatea”), Mihai Sandu Gruia („Tehnica clovnului”), croatul Ivica Simic („Rețele și asociații internaționale de teatru”) și polonezul Marek Waszkiel („Teatrul european de animație pentru adulți).

Ca să priceapă o dată pentru totdeauna și bieții manageri de teatru ce înțeleg criticii printr-un spectacol bun, festivalul a prilejuit o întâlnire între cele două tabere, nu o dată pe poziții inamice. Iar ca să ne luminăm cu toții și să mai învățăm câte ceva, în cele zece zile s-au lansat și volumele „Silviu Purcărete sau privirea care înfățișează” de Oltița Cîntec, „101 poeme” de Vasile Groza, „Lumea NON-E” de Elena Gaspar Ion, „Cum și-a petrecut iepurele Audedestuldebine sărbătorile de iarnă” de Alina Nelega, „Atlasul de smarald” de John Stephens. Mai mult, specialiștii și-au putut cufunda nasurile, printre picături, într-o carte recent apărută, „Ipostaze ale teatrului tradițional. De la rit la divertisment” de Daniel Stanciu, axată pe atenta investigare a tradițiilor și teatrului popular românesc privit în oglindă cu corespondentul său asiatic.

Cum era de așteptat, Teatrul Țăndărică s-a etalat cu producțiile sale noi și valoroase. Printre acestea se numără și „Alice în Țara Minunilor”, în regia lui Alice Barb, cu o scenografie (Marian Sandu, Alice Barb, Gabriel Apostol) care ia literalmente ochii prin culori, forme și mărimi. Pădurea gigantă, ciupercuțele, papura, ceainicul cu brațe de caracatiță, broasca țestoasă cu ghiozdănel în spate (mai pe scurt, carapacea), grațioasa lebădă devenită și mai grațioasă în mâinile experte ale actorului Ioan Brancu și câte și mai câte păpușele asamblează pe loc un univers captivant prin tușe și culori magice. Scena cu fluturii care zboară în întuneric, feerie decupată dintre minunile lui Wonderland, ca și jocul cu dimensiunile, de la Alice devenită pitică la capul imens al pisicii plimbat dintr-o parte în alta a scenei, au fost cireașa de pe tortul acestui minunat spectacol vizual. Frumusețea fascinantă a lumii de pe scenă s-a completat prin fracul Iepurelui de Martie (același Gabriel Apostol cu talent și vervă pe fiecare centimetru pătrat din impunătoarea sa statură), prin interminabilul joben roșu al Pălărierului sau prin costumele haioase ale Ducelui și Ducesei de Cupă. Feeria cromatică e accentuată de pelerinele flu-flu de la început, de un alb blând, serafic, terminate cu berete de pictori, care abolesc în mod fericit vechea convenție a costumelor negre, de serviciu, ale actorilor păpușari. O povestitoare (Ioana Chelaru) animă sala fără încetare. În mijlocul tuturor, blonda și cârlionțata Alice, în rochiță roz-mov, mirată de atâtea peripeții, candidă și diafană, e interpretată de Alina Teianu care cucerește pe loc publicul.

Cine ar fi putut prevedea, pe vremea „Cartofilor prăjiți cu orice” de la Teatrul Odeon, spiritul dulce-ludic al regizoarei Alice Barb ieșit la lumină odată cu omida care vrea să zboare - doar că fumează cam mult din pipă -, cu dansul grațios și dramatic al broscuței care plânge mânuită de cei trei actori-păpușari perfect sincronizați sau cu scena cricket-ului? Unde regele și regina folosesc gigantele păsări flamingo în chip de crosă și un biet arici, din ce în ce mai hărțuit, în chip de minge. La sfârșitul unei producții străine din primele zile ale festivalului m-am nimerit lângă un băiețel de doi ani al cărui tătic mi-a spus: stai să vezi „Alice în Țara Minunilor” ca să te încânți cu adevărat. Peste câteva zile nu puteam decât să-i dau dreptate.

Preluat din revista Cultura