vineri, 14 ianuarie 2011

CNDB din nou pe drumuri

Telefoane, cabluri, geamantane, păpuși fără mâini și fără cap, o sferă de circ pe care fetele o împing de colo-colo. În rotonda de la CNDB cinci dansatoare se mișcă transpuse, fiecare în felul ei, prin aglomerația de obiecte din jur (decor Andrei Dinu), care trimit atât la haosul, cât și la jegul în care trăim. Din când în când, își reînnoiesc colecția, vărsând noi puhoaie de lucruri. Poartă pantofi de leopard și peruci sclipicioase, body-uri cu pene de păun în spate sau rochițe mini de blană. Maria Baroncea, Alexandra Pirici, Carmen Coțofană, Mădălina Dan și Iuliana Stoianescu sunt, de data aceasta, apariții sexi și intrigante, ca niște ursuleți de pluș cărora li s-au injectat nuri cu carul. Universul lor se încheagă între atotstăpânitorul cult al pițipoancei de pe plaiul mioritic și cochetăria copilărească de Marilyn Monroe.

Ghiotura de obiecte de pe scenă, peste care plutește fum de discotecă (fetele mai cară fumurile și cu punga), e deliberat dublată de ghiveciul de practici balcanice. Acestea se derulează între tradiționala metafizică clitoridiană (deja cu douăzeci de ani la activ) și ezoterismul de dugheană al mlădițelor de Maică Omida în formare. De altfel, spectacolul „Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic) - Farid Fairuz” este prezentat de coregraf drept „feerie extrasenzorială și descântec al culturii române, un show delir-glamour cu conotații politice”. Din când în când, Farid Fairuz, cu barbă și plete, intră pe scenă în chip de DJ, rupt din societatea românească mistico-pornografică, pentru a pune biciul autorității pe fetele în care se amestecă leneș supunerea, sex-appeal-ul și inocența. În acest spectacol de circ, unde dresura se face, din păcate, pe oameni, el e fachirul care cântă iar fetele sunt cele care dansează pe post de cobre. Dansatoarele reușesc performanța de a dubla cu vulnerabilitate și delicatețe crusta aranjată, polișată și încorsetată în clișeele de prostie și glamour după care media românească se dă în vânt.

Fetișurile care compun lumea noastră, cu principiile ei de mucava, cu relațiile sociale și instituționale balcanice, etalarea lascivă la bară în mijlocul publicului - care înlocuiește toate valorile feminine -, protestul politic șoptit pe șestache, în urechea spectatorului, ocultismul de mahala, toate invadează scena fără logică, exact ca în viață, într-o degringoladă fără margini. Coregraful parodiază ludic-mostruos haosul din societatea românească, una fără nici o ordine, fără proiect, fără viziune, cu relațiile ei de autoritate mitocănești-primitive și cu veșnica neputință de a rezolva ceva. Din loc în loc, pseudoinvocații, minișamansime și o sferă cu lumini disco. Farid Fairuz reușește să reproducă la scară artistică o grădină zoo – exact aceea în care trăim noi -, unde nimic nu e închegat, totul e permis, iar fundalul se schimbă în permanență. Poate s-a servit de experiența directorului Mihai Mihalcea, cel ce, în timpul mandatului de cinci ani, a lucrat cu câțiva miniștri ai Culturii, dintre care fiecare a promis ceva și nimic nu s-a concretizat?


CNDB nu are, din nou, sediu!

Așa a înțeles Mihai Mihalcea, alias Farid Fairuz, creatorul „spectacolului de magie neagră (cu puţin mov)”, să-și rezume impresiile și să-și ia rămas bun de la mandatul de director (pe care nu intenționează să-l reînnoiască) al Centrului Național de Dans București, unde a lucrat alături de directoarea artistică Vava Ștefănescu. Sigur vă amintiți: înainte de acești cinci ani, nu exista nici un spaţiu în care coregrafii să creeze spectacole de dans contemporan. Lupta lor a fost una lungă și de rezistență: au dansat afară, pe stradă, în fața sălilor unde se desfășura Festivalul Enescu, s-au întins pe jos în fața Ministerului, doar-doar or zgâlțâi indiferența funcționarilor săi. În cei cinci ani de la înființare, CNDB a devenit una dintre cele mai plăcute instituții de artă din București, unde lucrurile se află totdeauna în proces, niciodată încremenite, dialogurile sunt vii, iar artiștii nu se împopoțonează cu nici o morgă. Intri și energiile pozitive ale locului se fac simțite instantaneu. Cu atât mai mult cu cât CNDB se găsește în aceeași clădire cu Teatrul Național București, unul dintre ilustrele exemple de îmbâcsire, lipsă de viziune și deschidere la orice formă de nou. Acum TNB, sub direcția lui Ion Caramitru, va începe un proiect de reconsolidare a clădirii care durează trei ani. La sfârșitul său, Teatrul Național va avea șase săli, iar CNDB va fi exclus cu totul. Și astfel, Centrul de Dans, una dintre cele mai vii instituții de spectacol din România, este din nou în pericol să-și piardă sediul.

La dezbaterea organizată de CNDB și „Observatorul Cultural”, moderată de Vlad Mixich și Iulia Popovici, cea din urmă a repetat că Centrul este o instituție singulară ce se adresează unei arte care, prin definiție, nu este de masă. Absolut adevărat! CNDB e singura instituție din România destinată dansului contemporan care, în ultimii cincizeci de ani, a produs mutații zdravene și în celelalte arte ale spectacolului. De pe urma lor teatrul a avut cel mai mult de câștigat. Apoi CNDB e singura instituție de spectacole din țara noastră dedicată programatic experimentului și investigației noilor mijloace artistice, aflându-se pe aceeași frecvență estetică cu căutările interdisciplinare europene. A și făcut probabil, în cinci ani de existenţă, cele mai multe coproducții cu instituțiile europene. Dar, în timp ce în diferitele țări europene, experimentul este evaluat cu atenție de către cei ce administrează și distribuie fondurile, în România, indiferența forurilor culturale față de nou și de căile de regenerare a artei atinge proporții apocaliptice. Întrebarea directoarei artistice CNDB, Vava Ștefănescu, este mai mult decât îndreptățită: „Cum dracu' pentru o instituție care are o sută de nemâncați nu se găsesc loc și bani – ăia puțini -, în schimb se găsesc foarte mulți bani pentru teatru în general?”. Răspunsul reprezentantei Ministerului Culturii, Carmen Croitoru, a sunat așa: „Se dau bani mulți aparent pe teatru. Și teatrul și Opera fac producții care costă foarte mult. Există două motive pentru care se finanțează: 1. 75% din bani se duc pe salarii. 2. Evaluarea se face în funcție de numărul de spectatori. CNDB a avut într-un an șase mii de spectatori. Cel mai mic teatru pe care îl administrează și finanțează Ministerul a avut de o sută de ori mai mult. Banul public care se duce în Cultură are o singură rațiune: cultura să ajungă la cât mai mulți oameni.”

Uluitor acest răspuns! Vă dați seama că dacă Van Gogh ar fi aplicat la Ministerul Culturii ar fi primit praful de pe tobă: „Vincent băiete, n-ai public, n-ai vândut nici un tablou, nu prea te-au văzut mulți oameni. Noi avem alte priorități, cultura de mase.”. Și ca el, toți impresioniștii pentru care acum, fie ploaie, fie vânt, facem câte o coadă de o oră în față la Orsay. Dacă acesta e criteriul după care finanțează Ministerul, accesul la mase, și nu calitatea operei, atunci e clar că instituțiile la care mergem ca „să ne râdem și să ne simtem bine” merită cei mai mulți bani. După cum se vede și în nivelul de cultură al conaționalilor pe care îl deplângem cu surle și trâmbițe ori de câte ori avem ocazia.

Adevărul a fost bine formulat de Mihai Mihalcea: „Se dau bani pe unde s-au creat deja șanțuri. Pe unde curg deja banii vor curge în continuare. Ca nu cumva să facem loc și altora. Banii se consumă inerțial. Se finanțează inerțial. Nu se face o evaluare atentă, în fiecare an, ca să se observe în ce fel s-a modificat peisajul, ce lucruri noi au apărut. Administratorii fondurilor din Cultură ar trebui întâi de toate să scaneze, să vadă, să constate ce există, ce tendințe noi se manifestă, ce structuri, ce forme inovatoare și pe urmă să găsească formule prin care să administreze chibzuit resursele, să le suțină, fără să dea totdeauna banii în aceleași locuri. Că poate la un moment dat constată că o instituție publică are o activitate - iertați-mă! -, de tot rahatul. Și între timp, în cinci ani, de când n-a mai făcut el o evaluare atentă, au apărut trei ONG-uri care acoperă un palier și niște activități pe care nici o altă instituție publică nu le acoperă. Și poate că ar trebuie să reanalizeze și să regândească strategiile și sitemul de finanțare în general.”

Cu siguranță, inerția autorităților culturale împreună cu pericolul de dispariție al CNDB constituie una dintre cauzele pentru care societatea civilă ar trebui să ia poziție și să manifeste solidaritate.

Preluat din revista Cultura

Un comentariu:

radiowhisper.com spunea...

Buna Ziua!
Eu sunt Vlad, unul dintre membri Radio Whisper - un radio antimanele dedicat bloggerilor şi nu numai.
Am găsit întâmplător blogul tău, am citit câteva articole şi nu am vrut să ies înainte să te felicit – mi-a plăcut mult ce am găsit aici. Am fost atras de subiectele interesante si de originalitatea articolelor. Felicitari ! Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doresti, poţi să ne recomanzi orice articol, iar noi îl vom promova.
Ne-ar face plăcere să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.
M-am gândit aşadar să vin cu o propunere:
Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piese necenzurate. Avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă cât mai complexă de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că poate ai vrea sa ni te alături şi să colaborăm (binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place). Dorim de asemenea să îţi acordăm un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultatorilor noştri.
Îti multumesc pentru timpul acordat, iar acum îti propun sa adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul asculta.whisper sau un e-mail, tot la asculta.whisper@yahoo.com, pentru a discuta mai multe.

www.radiowhisper.com
Multumesc,
Cu stimă Vlad!