Tot pe loc, pe loc, pe loc

Citesc în broșurica Festivalului Național de Teatru de anul acesta discursul selecționerei, Cristina Modreanu, intitulat nici mai mult, nici mai puțin decât „FNT, cu un pas în viitorul teatrului”. Care viitor?, stau și mă întreb. Poate, viitorul trecutului, iertat să-mi fie oximoronul! În altă revistă, „ArtActMagazine”, același critic ne trage de urechi că teatrul ne-a luat-o înainte iar organul nostru critic nu e suficient de dezvoltat pentru a-l înțelege. Cititorii cu un ochi mai răuvoitor ar putea să o suspecteze pe selecționeră de o oarecare doză de aroganță. Șirul său de argumente imprimă o direcție – în fond, nu foarte departe de manipularea retorică -, ce încearcă să culpabilizeze receptorul inducând concluzia că publicul (civil și specialist) nu e suficient de destupat pentru a se desfăta estetic cu noutățile aduse în festival.

De fapt, ce a fost atât de nou în FNT 2010? Exercițiul de improvizație al Teatrului Național din Craiova, „Odysseia”, a cărui tehnică sau, mai pretențios spus, modalitate estetică, e lesne de găsit la studenții de anul întâi de la orice facultate de teatru? Doar că ei o fac cu mai multă prospețime și adesea cu mai multă inventivitate. Ce a mai fost atât de nou? Poate „Regele moare”, spectacolul lui Silviu Purcărete, invitat de la Paris, cu actori care spun cinstit textul, îmbrăcați în veșnicele halate albe, pe scena veșnic lipsită de culoare din montările acestui regizor. Ce mai era atât de nou? Formula lui Matthias Langhoff, datată de acum cincizeci de ani, care a făcut un Brecht ca la carte, numai că pe text de Shakespeare („Măsură pentru măsură”)? Regizorul străin și, împreună cu el, selecționera au reușit să coboare de pe soclu și Teatrul Maghiar de Stat Cluj, venit cu un spectacol cam de TNB, instituție care indică obișnuita măsură a normalității și placidității teatrale. Rezultatul? Actorii maghiari din Cluj, zeii noștri cei de toate FNT-urile, s-au văzut demitizați în urma acestei alegeri. Noroc că în zilele următoare 150 (!) de aleși (nu se știe bine pe ce criterii) au avut șansa să vadă „Strigăte și șoapte”, în regia lui Andrei Șerban, de la același teatru și să-și aducă astfel aminte de excelența lui.

Citesc de câțiva ani în presă că spectacolele din festival trebuie redate marelui public. La începutul acestei mișcări populist-teatrale o tânără ziaristă mi-a răstălmăcit declarația exact în favoarea tezei susținute de ea și de alți confrați de la cotidiane, care găsiseră în sfârșit un subiect pe care să bată monedă: că oamenii trebuie să găsească bilete la casă, că FNT-ul e al întregului oraș. Desigur: în cazul ideal, da! Dar stau și mă întreb: cei care fac teatru sau scriu toată ziua-bună ziua despre el zdrelindu-și oasele pe șinele rupte sau pe drumurile slab pavate ale țării nu au dreptul să meargă și aceștia la spectacole? Iată cum din respectiva strategie nefericită ajungem ca la producțiile străine, care prin definiție nu atrag publicul din cauza barierei lingvistice, să ne trezim cu scaune goale și în același timp cu mulți specialiști refuzați. Sau să ne trezim în fața piepturilor brutale ale jandarmilor care apără intrarea în teatru ca pe reduta din fața ultimelor tranșee. E chiar așa de complicat ca spectacolele cu public pe gradene (adică unde intră puțini spectatori, 75 la „Strigăte și șoapte”, de exemplu) ale regizorilor despre care organizatorii știu de ani și ani că fac săli pline și înghesuieli furibunde la intrare, cum e cazul lui Andrei Șerban sau al lui Radu Afrim sau, la această ediție, a lui Cristi Juncu cu „Hoții”, să fie programate de mai multe ori? De ce trebuie ca pasiunea oamenilor pentru teatru să se transforme în prilej de umilire? Mai e nevoie de o umilință în plus în societatea românească? Mai ales că mai multe reprezentații ale acestor producții de spaţiu mic, în care joacă puțini actori, nu ar încărca insuportabil bugetul festivalului.

Să continuăm. Ce a mai fost atât de nou? „Sfârșit de partidă”, un Beckett făcut de Alexandru Tocilescu ca la carte, cam ca în anii în care autorul câștiga teren. Așa încât senzația de deja vu, instalată după cinci minute de la începerea spectacolului a rămas constantă până la sfârșit. Cu adevărat nou, nimic de zis! Noroc cu interpretarea excepțională a lui Mihai Constantin. La fel de nou era și spectacolul „Funcționarii” după Cehov, montat la același Teatru Metropolis, de tânărul regizor Alexandru Mâzgăreanu, în care actorii interpretează cam ca la sketch-urile Tv din anii 70. Curată trufanda!

Ce a fost cu adevărat îmbucurător la festival? Faptul că a avut o propunere mult mai diversificată decât veșnicele spectacole ale celor cinci-șase regizori așezați pe socluri inexpugnabile, cărora orice selecționer FNT simte nevoia să le proslăvească reușitele și rateurile în aceeași măsură. Că spectacole produse de teatre mici, independente, ca de exemplu „Hoții”, regia Cristi Juncu, Teatrul 74 Tg. Mureș, sau „(Cu)Cuieînfrunte”, Teatrul LUNI de la Green Hours, sau „Capete înfierbântate...” au atins un nivel de performanță actoricească cu care nu multe montări din festival se pot lăuda. Că a existat un spectacol experimental, „Interzis accesul animalelor”, regia Rodrigo Garcia, Teatrul Național Timișoara, cu un grad surprinzător de directețe. Că CNDB a oferit publicului din festival un emoționant spectacol de teatru-dans, „Exil în pământul uitării”, coregrafia Andreea Tănăsescu. Last, but not least, că am avut ocazia să vedem o tânără trupă irlandeză, The Company, cu un spectacol („Who Is Fergus Kilpatrick”?) de un comic atât de inteligent și cu o manieră atât de surprinzătoare, cum nu prea se găsesc pe la noi. Genul acesta de noutate teatrală care vorbește despre ceva precis - manipularea prin toate mijloacele -, cu o structură captivantă, reușind să provoace cascade de râs, l-aș dori implantat cât mai repede în România.

Altceva de bine în festival? Reconfortanta revenire la un teatru în care accentul se pune pe arta actorului, și nu pe foiala unor grupuri de colo până colo în scenă sau pe exhibiționismul scenografic. Pesemne calitatea actoriei se datorează și faptului că în festival au fost prezenți doi dintre regizorii care manifestă considerație pentru arta interpretului: Vlad Massaci și Cristi Juncu. Chiar și spectacolul considerat de unii atipic pentru creația lui Radu Afrim, „Miriam W”, deplasează interesul preponderent pe partiturile actorilor.

Așadar, ce a fost nou în FNT 2010? Mai nimic, în afară de demersul absolut lăudabil de a invita în festival două mostre de teatru documentar, specie până acum inexistentă la noi, deși în Europa se practică de aproape un secol. Tânăra generație (autoarele celor două spectacole au în jur de treizeci de ani) a început să-și structureze mesajul și să găsească tehnici teatrale pertinente pentru a vorbi despre evenimentele de acum douăzeci de ani: izbucnirea conflictului interetnic de la Tg. Mureș, în martie 1990 („20/20” de Gianina Cărbunariu, Studioul Yorick) și Piața Universității, plus mineriada din 13-15 iunie 1990 („Capete înfierbântate. 13-15 iulie 1990”, Centrul de Introspecție Vizuală și Tanga Project).

Nu, doamnelor și domnilor, nu a fost mai nimic nou la acest festival, așa cum se bate selecționera cu pumnii în piept. Dar, din fericire, valoarea nu se asimilează neapărat noului. Există opere cu un grad scăzut de noutate, demne de tot respectul, care trăiesc bine merci și mai și plac pe deasupra. Cum, de fapt, a fost cazul celor mai multe dintre spectacolele FNT.

Preluat din revista Cultura

Comentarii

Anonim a spus…
atata timp cat criteriile dumneavoastra sunt pur subiective si se bazeaza doar pe berile sau cafelele pe care le beti cu diferiti regizori sau actori nu valorati nimic in teatrul romanesc (din punctul meu de vedere). argumentele dumneavoastra sunt pur subiective si, din cate stiu eu, un critic de teatru ADEVARAT (nu o facatura) ar trebui sa aiba niste criterii mai obiective. sa ai abilitatea de a desface lucrurile si de a le analiza intr-un mod profesionist.
Un critic de teatru (ADEVARAT si nu o FACATURA) trebuie sa vina in sprijinul spectacolului (si de ce nu, al evenimentului). Este foarte simplu sa distrugi ceea ce altii au facut, prin afirmatii de genul "mi-a placut / nu mi-a placut, e prost / e bun". nu stiu daca stiti stimata doamna, dar o cronica negativa la un spectacol poate sa fie mult mai constructiva si mai interesanta decat una pozitiva.
nu afirm neaparat ca ceea ce spuneti dumneavoastra este fals ci doar ca mijlocul de exprimare este unul neprofesionist, amatoricesc, ce da dovada de lipsa de cultura teatrala.
ok, FNT ul nu a adus nimic nou, a fost un eveniment mediocru, bla bla bla...DAR veniti cu o solutie, cu ceva!

teatrul, stimata doamna, nu are nevoie de cronici optimiste ci de cronici profesioniste care sa ajute creatia. dar pentru asta trebuie sa intelegi intr-un mod mai profund teatrul.
Spectator a spus…
Dna Cristina Rusiecki,

Ceea ce au adus "nou" spectacolele "Sfarsit de partida" si "Regele moare" sunt: o viziune regizorala coerenta, elemente scenografice care sunt puse in slujba actorului si nu il "inghit" si actori care stiu de ce spun replicile pe scena.
Acesta este "noul" adus de aceste spectacole.
Eu nu prea am mai vazut "nou" de genul asta la teatru. Nu se mai practica de mult nici in Bucuresti, nici in provincie si nu s-a practicat nici la FNT-ul de anul acesta, decat in unele cazuri - mai ales in cele pe care le-ati blamat.

In nici un caz nu am vazut asta la spectacolul lui Rodrigo Garcia - dar poate dumneavoastra ati vazut alt spectacol.

Iar despre "Hotii" si "Cucuie..." ce sa zic - da - actorii aveau gand si ... ce?
Textele pieselor nu mi s-au parut deloc dificile sau cu vreun mesaj adanc, iar montarile erau o prima lectura a textului...scenografia nu exista... deci... ce e nou la Hotii sau Cucuie?
Ca sunt facute intr-un spatiu mic si pot fi jucate si in bar in timp ce spectatorul butoneaza mobilul sau bea un cocktail? Ca oricum nu pierde nimic daca nu e atent o clipa - actorii tot acolo stau, tot aia zic...

SPECTACOLELE ACESTEA pe care dvs le admirati si selectati in top SUNT MAI DEGRABA niste EXAMENE DE ACTORIE - IMPROVIZATIE pe care le fac studentii la UNIVERSITATE in anul I, decat Odysseia - asa cum afirmati dvs!

In fine - ceea ce nu inteleg este afirmatia dvs : "oamenii trebuie să găsească bilete la casă, că FNT-ul e al întregului oraș. Desigur: în cazul ideal, da! Dar stau și mă întreb: cei care fac teatru sau scriu toată ziua-bună ziua despre el zdrelindu-și oasele pe șinele rupte sau pe drumurile slab pavate ale țării nu au dreptul să meargă și aceștia la spectacole? Iată cum din respectiva strategie nefericită ajungem ca la producțiile străine, care prin definiție nu atrag publicul din cauza barierei lingvistice, să ne trezim cu scaune goale și în același timp cu mulți specialiști refuzați."

Daca acesta este criteriul care opreste publicul sa vina la teatru - BARIERA LINGVISTICA - (si nu lipsa de promovare de exemplu) de ce s-ar imbulzi la "Strigate si soapte" - care e jucat in LIMBA MAGHIARA - spectacol de care spuneati ca ar fi trebuit sa se joace minim de trei ori ca sa intre toata lumea.

Sunteti putin cam incoerenta in ceea ce afirmati dupa parerea mea.

Eu cred ca lumea se imbulzea la "Strigate si soapte" pentru ca este vorba de Andrei Serban care este un regizor cunoscut si Teatrul Maghiar de Stat care e o trupa apreciata, iar daca nu s-a imbulzit la Warlikowski, spre exemplu, este pentru ca nu stiau cine este si nu stiau nici subiectul piesei - nefiind Shakespeare sau Moliere autorul.

Ma refer la publicul larg, evident.

Tin sa mentionez ca sunt un simplu spectator care a vazut o parte din spectacolele pe care le-ati blamat/admirat pe blog si nu am inteles deloc pe ce criterii v-ati bazat cand ati facut asta.

Parerea mea este ca momentan nu se mai poate aduce nimic nou in teatru la nivel stilistic, dar se poate readuce emotia pe scena - principalul criteriu dupa care se ghideaza spectatorii platitori de bilet in a spune daca un spectacol le-a placut sau nu.

O seara frumoasa!
Un spectator
Anonim a spus…
Doamna/Domnule SPECTATOR,

Va multumesc foarte mult pentru comentariu si mai ales pentru maniera si tonul sau.

Ma bucur ca apreciati spectacolele cu „o viziune regizorala coerenta, elemente scenografice care sunt puse in slujba actorului, fara sa il "inghita" si actori care stiu de ce spun replicile pe scena”. Sintem perfect de acord in acest punct. Doar ca aceasta e starea de normalitate care ar trebui gasita in fiecare spectacol, nu-i asa? De abia de aici incolo am putea porni in aprecierea unui spectacol. Faptul ca actorii stiu de ce spun replicile si ca scenografia e in slujba actorului si a spectacolului, adica a intentiei la fel de „noua” de a semnifica/transmite ceva coerent, si nu constructie in sine, de admirat doar pentru frumusetea sa, e punctul de plecare al reusitei. In mod evident, "Sfarsit de partida" si "Regele moare" detin aceste atuuri. Asta, insa, nu echivaleaza si cu noutatea. Dar, asa cum am spus spre final, noutatea nu inseamna neaparat si valoare. Si nici nu e obligatorie. Perfect de acord cu dumneavoastra cind constatati ca lucurile acestea primare au devenit pasare rara in teatrul nostru.
V-as raspunde ca nu am „blamat” nici una dintre productiile amintite. Tineam sa subliniez doar ca nu intra in categoria „noutatii”.
Spuneti ca sinteti in cautarea emotiei. Exact asta imi doresc si eu cel mai mult: sa ma emotionez la teatru. Din pacate, mi se intampla din ce in ce mai rar, desi ma duc cu toti senzorii deschisi si ahtiati de emotie. Tocmai de aceea am mentionat „Hotii”: pentru ca am gasit acolo un grad de umanitate, de caldura si de... cumva complicitate cu conditia umana. E drept ca un prieten m-a intrebat de ce sa ma simt eu complice cu niste infractori. Nu cu hotia lor simt complicitate, ci cu afectiunea dintre personaje, cu delicatetea prin care se trateaza.
In cazul „Cucuielor” si al „Animalelor” m-a emotionat revolta impotriva societatii si a limitarii la care aceasta ne supune. Furia pe care o transmit. Si ea tipic umana, nu? Cat despre „Odysseia”, mi s-a parut un spectacol ludic si agreabil. Ma razboiam din nou doar cu eticheta de „nou”. Ea este cea care mi se paruse inadecvata.
Si acum despre bariera lingvistica. In nici un caz nu ma refeream la productiile Teatrelor Maghiare. Admiratia mea pentru ele este constanta si sustinuta si ras-afirmata de ani si ani. Vorbeam de spectacolele care nu vin din Romania. Din cite am constat eu in timp, acestea nu trezesc atata interes din partea publicului. Asta nu inseamna in nici un caz ca ele nu ar mai trebui invitate. Dimpotriva! Cu cat mai multe si mai diverse, cu atat mai bie!
Si ca sa va contrazic/completez, in sfarsit, intr-un punct, v-as aminti ca si atunci cind a venit acelasi Teatru Maghiar din Cluj cu „Dibuk” salile au fost pline. Deci nu doar Shakespeare sau Moliere aduc publicul la spectacolele straine.

O seara senina si dumneavoastra!
Cristina Rusiecki
Georgiana Leanca a spus…
Pentru Anonim 1: In primul rand, cand atacati in asa hal o persoana, indiferent pe cine, semnati-va, totusi, cu numele real. Altfel, "(din punctul meu de vedere)" este egal cu zero. Cand acuzati pe cineva de lipsa de cultura generala si de amatorism, documentati-va f bine, sa stiti exact despre cine vorbiti astfel. Singurul lucru pe care l-ati reusit cu succes a fost sa va creati o imagine foarte proasta, prin limbajul incalificabil cu care va adresati unui profesionist cum putini exista si stiu bine ce spun cand afirm asta. O stiu si altii.

Inca o data constat cata rautate gratuita exista in aceasta tara, nesustinuta decat de dorinta apriga de a arunca cu venin.

Va multumesc.
Anonim a spus…
Buna seara!
Imi cer scuze ca revin la acest subiect - FNT, care intre timp cred ca s-a inchis - repet sunt doar un spectator si nu am timp sa urmaresc atat cat as vrea blogurile sau revistele care comenteza viata teatrala la noi. Dar ma intereseaza teatrul si ma intereseaza sa inteleg incotro merge si ce se urmareste la nivel profesionist de la teatrul romanesc.
Va rog spuneti-mi la ce va referiti cand spuneti "nou" si "noutate" in spectacol - as dori sa inteleg si eu - poate voi putea privi si cu "alti ochi" spectacolele de la noi.

Va multumesc!

Acelasi spectator care de data asta se va semna, chiar daca numele sau nu spune nimic...

Cristian Leonte
Anonim a spus…
christine, eu stiu despre tine ca scri doar despre spectacolele care iti plac, ceea ce e minunat.cristina modreanu e republicana, genul ''voi scandal cu orice pret'',pentru ca dansa stie, desi nu e ploiesteanca, scandalul se vinde la romani.de asta adopta un stil intentionat agresiv si total lipsit de farmec pentru a scrie.de asemenea niste voci ii dicteaza de multe ori ce sa scrie mai ales pe facebook si messeger.tactica ta este mult mai buna, ignoranta e cea mai dura pedeapsa pentru un spectacol prost.dar cum suntem un popor predispus genetic la scandal si cancan...cum ai indraznit sa "critici" mai mult decat elegant in cateva articole au inceput sa sara la gatul tau.nu am vazut atata prostie ca in teatrul romanesc. si mult venin, fiere.mult zgomot pentru aproape nimic.ar trebui multi sa-si aduca aminte ca nimic nu e mai mort decat un om de teatru mort.putina modestie si autocritica nu ne-ar strica.bravo si eu zic sa o tii tot asa pentru ca trebuie cineva sa ii traga putin de urechi pe toti ultranarcisisti acestia bolnavi de ei insisi care au umplut teatrul cu micile lor desertaciuni.
gradinarul cu flori de visini

Postări populare