Iubirea și jeleul cu căpșuni

În fața ultimei premiere de la Teatrul Bulandra, „Oscar și Tanti Roz”, de Eric Emmanuel Schmitt, în regia lui Chris Simion, orice judecată critică se stafidește. Departe de a gâdila organul analizei, spectacolul revendică emoție, nu apreciere cu grile intelectuale sau tehnice. Nu că actorii nu ar avea performanțe de invidiat. Nu că „Oscar și Tanti Roz” nu ar vorbi despre lucruri grave (și încă în ce hal!). Nu! Pur și simplu, e un spectacol care trebuie în primul rând și în primul rând iubit.

În fond, despre iubire și Dumnezeu și vorbește Schmitt. Sunt temele preferate ale scriitorului cu formație de filosof care visează la armonizarea religiilor și culturilor dedicând o serie de volume buddhismului tibetan și Zen, sufismului și iudaismului. În aparență, o tragedie medicală cu tot panașul melodramei și al rețetelor de stors lacrimi, „Oscar și Tanti Roz” se concentrează asupra creștinismului. Povestea e crudă: Oscar, un băiat de zece ani, bolnav de cancer, își trăiește ultimele două săptămâni de viață în spital. Asistenta lui preferată, Tanti Roz, îl întremează psihic anunțându-l că în perioada respectivă fiecare zi contează cât zece ani. Așa că băiatul se îndrăgostește, suferă de timiditate, apoi de gelozie și dispute în dragoste, se căsătorește și sfârșește în fericire la 120 de ani. Tema riscă puzderie de patetism. Dar echipa condusă de Chris Simion e suficient de inteligentă ca să se mențină pe muchie de cuțit, livrând doctoria amară a tragicului cu îndulcitori. Recte cu frecvente puseuri comice. Paradoxal, finalul va fi optimist. Copilul e salvat, înțelege, se transfigurează, devine subiectul unei metamorfoze cu care puțini adulți se mândresc, în ciuda experienței infinit mai bogate.

Ce-au păcătuit niște copii pentru ca Dumnezeu să-i pedepsească așa? Moartea lor scapă oricărui sens și puteri de înțelegere. Vechile întrebări dostoievskiene, azi apăsate de riscul clișeizării, reiau, în varianta Schmitt, situația crâncenă a nedreptății și suferinței din universul copiilor. Tema e delicată și sfâșietoare. Lecția fundamentală de viață și de moarte, enunțată într-un cocktail cu puține personaje, în spaţiu restrâns, are poveste, început, devenire și încheiere. Autorul aruncă în joc concentrate ale existenţei afective: prietenie, dragoste, compasiune, minciună, adevăr, iluzie, credință, ludic, durere, orgoliu, gelozie și dezamăgire. Imposibil ca un text cu o asemenea panoplie emoțională, dens în evoluție, transformări și nuanțări interioare, să nu constituie o adevărată provocare pentru actori. Mai ales că tehnica infailibilă a lui Schmitt de a rosti adevăruri profunde la pachet cu glumițe îi forțează tot timpul la zbenguiala printre registre. Desigur, ea va fi mai evidentă în cazul lui Oscar – Marius Manole într-o nouă partitură magistrală. Actorul probează o dată în plus că personajele pline de candoare îi vin mănușă. Mersul șovăielnic al băiețașului de zece ani, schimbarea de tonuri, umori și atitudini, întreaga sa apariție produc surpriză după surpriză și deliciu după deliciu. În cazul lui se produce transformarea cea mai vizibilă. Ceea ce înțelege băiețașul înainte de sfârșit e că singurul mod de a depăși moartea e să uite de sine, să trăiască prin ceilalți, punând astfel semn și sens în viață. Din cârcotaș, răutăcios și sceptic, mai ales în ce-l privește pe Dumnezeu, Oscar ajunge să se roage pentru operația iubitei. Și pentru ceilalți. Generos, își cadorisește cu ciocolată și jeleu cu căpșuni partenerii preferați. Spre final, va lua în ocrotire toate personajele, reușind astfel să iasă din sine. Ce ilustrare mai bună a creștinismului și-ar fi dorit Schmitt?

Să recunoaștem, gingășia lui Oscar e potențată de Tanti Roz și încercările sale de a-i atenua suferința prin tot felul de jocuri. Prin vârsta diferită (singurul adult din universul spectacolului), privirea lui Tanti Roz luminează dimensiunea tragică. Oana Pellea dublează plăcerea amândurora de a se scufunda în poveste și capacitatea de a confecționa realități imaginare într-o secundă, cu un delicat contrapunct. Perspectiva matură, ghidușia și ambivalența din jocul său încălzesc infinit spectacolul. Relația dintre Oscar și băbuța simpatică, fostă luptătoare de wrestling, cu o vârstă compusă din treisprezece cifre, amplifică înduioșător inocența băiatului. La limita dintre șotie și fermitatea asistentei care trebuie să țină copiii în frâu, Oana Pellea, cu rostire apăsată și mers șontâc, inventează un personaj memorabil. Balansul fin dintre născocirile lui Tanti Roz, partenerul de joacă al băiatului, și compasiunea asistentei care anticipează inevitabila tragedie infiltrează mormane de emoție.

Scenele sunt bine dozate de regizoarea Chris Simion a cărei reușită constă tocmai în aerul de poveste, unde tragedia, bine camuflată, sparge supapele subtil, doar din când în când. Nu e singurul merit al regiei care construiește momente suculente (peștișorul ce creează bule, Oscar uitându-se pe vizor la părinți etc.) și mizează mult pe sugestie (nerăbdarea de a se vindeca și pleca acasă, ușor de sesizat în graba cu care copiii își fac valiza în orice moment). Doar sfârșitul pare puțin explodat iar metafora pentru moarte, cu dărâmarea pereților, prea explicită. Personajele vin în față reluând replici prin care îl evocă pe Oscar, imagine nu atât de puternică pe cât ar fi meritat un spectacol de emoție intensă.

Sensibilitatea și ludicul regizoarei se văd mai ales în scenele de dragoste dintre cei doi copii, adevărați Romeo și Julieta în miniatură. Ea, o prințesă cochetă, are fluturași în păr, în minte și pe valiză. Crește un bonsai, copac cu handicap, care se hrănește de două ori pe zi cu muzică. Imposibil ca ingenuitatea celor doi prichindei care își încep povestea mimând jocul de fluturași să nu cucerească publicul. Vraja și aburul dragostei acoperă tot universul (respectiv camera de spital), în care copiii se joacă/sărută/iubesc. În Peggy Blue, Antoaneta Cojocaru e numai grație și inocență, o prințesă din povești cu năsucul în vânt, jucăușă și cochetă. Sensibilă, actrița emoționează în fetița de zece ani îndrăgostită de plantă, fluturași și desene animate. Singurul element discontinuu e vocea stinsă. Personajul suferă de o boală de inimă care îi afectează plămânii și îi albăstrește pielea. O păpușă căreia gâfâitul îi distruge delicatețea. La polul opus, celălalt copil din spital, plin de arsuri, băiețelul smucit care nu se potolește o clipă, gata să întoarcă pe dos totul din jur, e savuros interpretat de Cristina Casian, aflată deja la a doua performanță într-un rol de copil.

Toate se petrec într-un spaţiu luminos, căruia scenografa Adina Mastalier îi conferă perspectivă, imaginându-l în proporții mari pentru a accentua dimensiunile prichindeilor. Decorul respiră, e ludic, păstrează un bun echilibru între albul spitalului, culoarele, ușile transparente și casele de pe pereți desenate nu în culori vii, ci tot în alb, pentru a sublinia copilăria nefirească.

„Oscar și Tanti roz” e un spectacol de văzut cu inima. Dar, atenție, se poate lăsa cu lacrimi!

Preluat din revista Cultura