Despre natura evanescentă a inspirației

Dacă brutalitatea sau anostul domină scena rominească de teatru, noua premieră a lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Național din Timișoara a însemnat, cu adevărat, o desfătare estetică: „Remember”, după nuvela omonimă a lui Mateiu Caragiale, în regia, coregrafia și costumele concepute de Răzvan Mazilu, decoruri și video realizate de Dionisis Christofilogiannis, sound design semnat de Vlaicu Golcea (în fapt, un colaj din Wagner) și light design de Florian Putere. Un spectacol uluitor, care amestecă tărimuri ambivalente, maluri estetice mișcătoare, sub atotcuprinzătoarea constelație a revenirii la frumusețe. Adică la acea categorie cu care Arta echivala la începuturi.

Ceea ce definește „Remember” de la Timișoara e maniera extrem de inteligentă a lui Răzvan Mazilu și Dionisis Christofilogiannis de a recupera tradiția dandysmului - spirit, estetism și eleganță -, topindu-le în numitorul lor comun, Cultura. Cu marea Artă, ca depozit stratificat al spiritului, în esența sa supraumană, se conectează permanent toate nivelurile spectacolului. Dintru început, naratorul aruncă din stiva de hirtii tot ce e personal păstrind numai observațiile lui Baudelaire și Proust. Din folosirea asumată a tuturor formulelor de frumos și din alunecarea nesfirșită între realul (ficțiunii) și trans-realul din imaginarul suprauman al lumii, din care cel al naratorului e doar minusculă parte de har, vin dulceața și seducția spectacolului.

La început, pe fundalul video, curg globuri albastre și argintii cu luciri metalice. Aubrey de Vere (Răzvan Mazilu) gol, ridicat din somn se încheagă din transparența unei perdele al cărei virtej îl suge înăuntru. Pus în mișcare de poveste, va reveni în scenă ca ghem inform, încă nedesprins de haos, doar pe jumătate intrat în ordinea lumii. Din ascunzișurile spectacolului se întrezăresc permanent categoriile din transrealitate, favoritele romanticilor (arta ca realitate secundară, de gradul doi, reflex al uneia esențiale), acum recompuse de dandysmul concentrat pe nemuritorul „Viața e vis”. Căci tema centrală, pendularea între realitate și vis, are puterea încă să acopere lumea de mister. A fost sau nu Aubrey de Vere la Berlin, în 1907? Era bărbat sau femeie? Nobil sau tirfă? Și cu ajutorul imaginii, semnele de întrebare se transformă în cel mai evanescent lucru: inspirația. Inainte să se pulverizeze definitiv în inexprimabil, Sir Aubrey îi va da naratorului pana ca să-și scrie Opera.

Și dacă din spectacol picură subliminal o seducție care taie respirația e pentru că „Remember” se compune din alchimia marilor reverii: frumusețe, decadență și esențe de viciu din cale afară de îmbietoare. Postura aristocrată a lui Răzvan Mazilu, ca veritabil dandy, în halat somptuos, albastru, cu fluturi duplicați pe ecranul din spate, încheagă aerul rarefiat, estetizant al spectacolului în aceeași măsură ca și conceptul video al lui Dionisis Christofilogiannis. Aubrey de Vere, blană roz pe umăr, urcă scările cu lunga-i trenă albastră răsfirindu-se pe ele și mănuși albe și toate inelele albastre de „Ceylan” peste, așa cum l-a vrut Mateiu Caragiale. Camera se ridică de pe anteriul său pe un tablou celebru. Vestimentație și personaj, imaginea înglobează o tradiție de secole, folosindu-se cind de artefacte de orfevrărie, cind de picturile lui Van Dyck, sau Pieter Van der Faes. Fiecare mișcare a dandy-ului accesează straturi succesive ale Culturii.

Dar, paradigma frumosului, distincției, eleganței, rafinamentului și artei înglobate într-un singur om devoalează permanentul dublu negativ al lor. In perpetua estetică a contrariilor, ecuația afirmație-negație va preschimba frumosul în inversul său: decrepitudine, efemeritate, moarte și trup flasc. Din asemenea nod de străvechi sensuri în care frumusețea deblochează finitudinea, spaima de extincție și de urițire, imaginile video ale lui Dionisis Christofilogiannis fac o veritabilă piesă de artă contemporană: gol, în corset, cu capul bandajat, Răzvan Mazilu se înfățișează cu gura plină de foarfece și obiecte medicale. Toate, metalice. Seringile împroașcă un lichid albastru. In locul consacrat al desfătărilor, baia înconjurată de coloane clasice, Sir Aubrey intră în cada plină cu un lichid albastru, cu inelele lui albastre, ca o păpușă țeapănă, fardată cu albastru. Anteriul albastru îi atirnă pe margine, chipul vinețiu i se reflectă în valuri din spatele marii cărți de ocultism. Apoi va trece, îmbrăcat somptuos, printre șiruri de oglinzi. Lumina distinsă, apanajul frumosului, se transformă în albastru elegant cu lucirile argintii, metalice ale nopții sau morții. Nu este poezie, ci ceea ce se vede pe ecranul video: modul artistului vizual de a îngloba cromatic ideea, frumusețea și morbidețea, fața și reversul unei realități pline în obsesia monomaniacală pentru albastru, eleganță și distincție, preluind exact sugestia din nuvela lui Mateiu Caragiale.
Coregrafic, ideea se întregește prin plastica excepțională a mișcării, în scena cu Răzvan Mazilu ca lebădă neagră, în cirje, cu tutu și desu-uri frez decadent, dansind pe poante și poticnindu-se bolnav pe „Cavalcada” din „Walkiria”. Energia slăbește pină la neputință, vitalitatea scade pină la incapacitatea de a se mișca: o lebădă neagră, grațioasă șontic-șontic, în spasmele morții. Pe ecran, fluturii, vlăguiți și ei, alunecă rapid în jos. Frumusețea și morbidețea stau din nou lipite, în aceeași fină resuscitare a tradiției culturale. „Seducția este moartea unei realități și nașterea unei aparențe” sună moto-ul spectacolului, preluat din Jean Baudrillard. In mișcările frinte de păpușică dezarticulată, care și-a pierdut capacitatea de a plăcea, într-una din cele mai frumoase scene ale spectacolului, curge singele cald al expresivității. Acum seducția se rigidizează. In lipsa unei noi himere care să redesfacă o altă porțiune de adevăr, de esențial care se poate priza la un moment dat viața îngheață.
Vizual și coregrafic, estetismul spectacolului se susține fără pată prin însumarea unei întregi diversități de sensuri și expresii din tradiția dandysmului. Dar regizorul Răzvan Mazilu știe să răsucească maniera astfel încit și teatral montarea să arate impecabil, dezvoltind relația ramificată dintre Domnul M și un Aubrey de Vere mut, care se expimă numai prin dans. Adică dintre scriitor și inspirație/esență/realitate primară. Ambivalența domină și aici. Ca arhetip, dar mai ales ca realitate în carne și oase, de Vere naște continuu pulsiuni și reacții în cel ce intră în legătură cu el. Alintul natural din vocea copilăroasă a actorului Ion Rizea, cu sonorități dulci, cu nuanțele sale deloc agresive, se adecvează bine celebrării frumosului din care naratorului din „Remember” i se dă privilegiul să-i contemple o secundă din splendoare. „Nu se iese astfel în lume, îl ceartă el. Ce a fost cu înfățișarea asta de dănțuitoare?”. Iar de Vere, la limita fragilității (cu un Răzvan Mazilu atit de vulnerabil!), se cuibărește în fotoliu și plinge. Replicile au subtext, relația cu moartea e presimțită întruna: „Cine vine primul îl așteaptă pe celălalt”. Iar în video Sir Aubrey, înconjurat de luminări, se privește în oglinzile care se sparg. Sfirșitul îi substituie păpuși cu ochi vineți, mari și goi și gurițe perverse. O dată în plus, Dionisis Christofilogiannis recuperează, cult și rafinat, întreaga simbolistică a oglinzilor. Reflectat în mii de oglinzi de diamant, caracterul evanescent al frumuseții în sine i se arată ochiului în fulgurații, în fărime de frumusețe, într-o piesă care rămine atuul plastic al spectacolului: un safir imens în formă de ciupercă atomică. Pe fețe sale polișate Răzvan Mazilu se multiplică înșelător, în funcție de lumină. Condiția lui Sir Aubrey de Vere e prin definiție ambivalentă: la început, cind naratorul face cunoștință cu el, cade; la sfirșit, cu ochii bandajați în roșu, adunat la poalele imensului safir, se reflectă în el, cu un picior aici și unul în lumea esențelor și a Frumosului. Gol în virtejul de lumini din obiectul cu mii de fețe (reflectarea acestora pe ecranul video e una dintre cele mai frumoase imagini văzute în teatru în ultimul timp), Aubrey de Vere rămine veșnicul arhetip al estetismului. Și astfel simbolurilor repuse în manifestare de Răzvan Mazilu și Dionisis Christofilogiannis au nevoie de numai o secundă sau o mișcare ca să devină din nou vii, să se însuflețească în alte și varii forme.

Așa încit dacă aveți chef de o pauză din brutalitatea și directețea pe care mizează spectacolele-propunere/provocare/experiment și visați la o montare frumoasă, concepută în tradiția încriptării succesive a sensurilor și dacă nu v-ați pierdut încă speranța că la teatru puteți găsi pur și simplu plăcere ar trebui să vă duceți întins la „Remember”. E unul dintre rarele spectacole de azi care vă dau întilnire cu Frumosul. Eu l-aș revedea de zeci de ori.



Preluat din revista Cultura
Foto: Dionisis Christofilogiannis