Înmormântarea - Teatrul de Comedie


Liniște; nu se repetă!

De ce decorul e complet alb, ca și costumele celor doi actori: un el și o ea, Actor și Actriță, recte Mihaela Teleoacă și Dragoș Huluba? Care să fie sensul? De ce oare se numește „Înmormântarea” textul lui Péter Nádas din 1980, montat de Bocsárdi László de la Teatrul de Comedie? Ce rost are să înjunghii la final două manechine care „n-au jucat” deloc până în momentul respectiv? Ce rol au cele două sicrie care stau sub ochii spectatorilor de la început până la sfârșit?

Sunt doar câteva dintre întrebările cu care publicul pleacă de la reprezentația Teatrului de Comedie. Dacă nu are revelația semnificațiilor transparente (și există ceva șanse ca revelația să nu se producă nici chiar la lectura piesei), sigur are satisfacția unui text și implicit a unui spectacol care lasă deschise interpretări câtă frunză câtă iarbă.
În zodia teatrului interactiv, actor și spectator respiră la gura aceleiași replici, în găoacea aceluiași spațiu – cât mai strâmt și meschin, dacă se poate! Teatrul biciuiește publicul, îl provoacă, îi zgâlțâie platitudinile mic-burgheze și îl forțează la reacții. Tocmai în această perioadă, cel mai tradus și cunoscut autor maghiar contemporan, Péter Nádas, îi pune spectatorului în față un text cu sensuri concentrice, deznudat și de violența cu care se echivalează teatrul protestatar de azi, și de dramatismul, recte conflictul, cu care a fost asociat în orice epocă. Mai mult, textul, în traducerea impecabilă a Anamariei Pop, indică (și regizorul respectă) multe perioade de Liniște. Hm, liniște la teatru! Apoi, textul indică (și scenograful József Bartha respectă) absența totală a decorului - înlocuit aici de huse albe, în care stau îmbrăcate scenă și sală. Publicului i se impune să intre în sală în papucei de pânză, ca la muzeu. Sau ca într-un laborator, depinde din ce direcție temporală se vede experimentul: pre-teatru, în pauza dintre două perioade din istoria spectacolului, ori post-teatru, când arta plină de toate clocotele e golită, iar parada sa de însemne teatrale, „înmormântată”. Culoare, conflict dramatic, personaje puternice, cu identitate structurată, decor, evoluție... toate sunt adânc băgate în pământ, fără șanse previzibile de redempțiune. Suntem după căderea din paradis a teatrului, când Adam și Eva, actor și actriță, se văd expulzați dintre categoriile tradiționale ale artei dramatice și nevoiți să ia creația de la început, în lipsa oricărui teren bătătorit. Sau post-mortem, cum lasă prima scenă să se întrevadă, cu actorii dezbrăcați, stânjeniți, speriați, ca și când locul, situația și pregătirile nu se numără în spectrul familiarului. Decorul, povestea, acțiunea, drama au murit. Logic, au mai rămas de murit doar personajele.
Și apoi vine pretextul: cei doi actori trebuie să pregătească un spectacol în absența tuturor categoriilor cunoscute, inclusiv a textului și într-un decor imaculat ca o coală de hârtie. Bocsárdi László speculează inteligent adâncimile semantice, interpretarea deschisă, tripleta teatru-viață-creație. Nu emoția, nici trăirile explozive și nici măcar „transpirația” actorului nu par să îl intereseze aici pe regizorul-intelectual, ci, în mod programatic, reflecția. Punctul de început: ce se întâmplă cu teatrul în lipsa categoriei sale originare, aristotelice, mimesis-ul, în lipsa lui copy paste după secvențele unei/unor existențe? Rupt de text și de tradiție, de o minimă cogniție, după ce resorturi mai înaintează teatrul? Cele esențiale, după cum se vede la „Înmormântarea”: frică-respirație adâncă-dragoste-pasiune-pasiune-pasiune-tăcere. Și multă liniște între ele.
În spațiul fără nici un sprijin, nefertil, un spațiu al nimicului, în lipsa poveștii și a subiectului, actorii sunt răstigniți, chinuiți la maximum. Dacă lui Dragoș Huluba pare să îi lipsească adâncimea necesară rolului, Mihaela Teleoacă, spălată de orice manierism, aș zice chiar și de mărcile din stilistica proprie, oferă o remarcabilă interpretare: discretă, sobră, plină de maturitate și, mai ales, de consistență. Monologul în care actrița își formulează dragostea, reținut, dar inexorabil are, indiscutabil, impact asupra oricui:
„Cel mult tu nu mă iubeşti, ştiu asta, o să-mi spui frumuşel, nu te iubesc, îmi pare foarte rău, nu te iubesc, (urlă), înţelegi? Nu te iubesc! (încet), atunci rămân singură cu ea (iar urlă) te iubesc! Înţelegi? (iar încet), dar oricum şi până acum am fost singură şi nici asta n-a avut nici un fel de importanţă. Tremur, dar mă bucur că nu se prea vede, tremură totul în mine pentru că vreau să spun că nu, nu m-ai înţeles greşit, ai auzit bine, şi vreau să mai auzi, de asta şi repet, să poţi auzi, să auzi tot timpul până asurzeşti complet, că te iubesc foarte tare. Un cuvânt tâmpit. E complet tâmpit spus aşa: te iubesc. Dar eu spun aşa, că te iubesc. Iubesc tot ce-ţi aparţine şi iubesc tot ce-i în tine. Te iubesc îngrozitor, te iubesc la nebunie, cumplit, deznădăjduit, dureros, te iubesc enigmatic. Şi nu încerca să înţelegi. Şi nu protesta, pentru că nici eu nu înţeleg, şi nu trebuie să spui nimic. E bună şi tăcerea ta. Nu pot să fac nimic cu ea. Nu eşti tu de vină. N-o pot borî din mine. Dacă n-ai exista, n-ar exista nici ea. Ar trebui să-mi borăsc pielea, carnea, inima, unghiile. M-am gândit la modul serios că am să ies prin propria-mi gură. Dar poate nici asta n-ar fi suficient. Îmi place şi suferinţa, deşi nu-mi putusem imagina că-ntr-un singur om există la un loc atâta suferinţă, pentru că-i singurul lucru pe care-l pot primi pe deplin de la tine. Dar şi astea sunt doar vorbe. Să-ţi povestesc cum sufăr? De obicei pe tine te interesează totul. Te aştept în fiecare clipă. Să apari pe neaşteptate. Să exişti pentru mine. Pentru că eşti prezent în toate clipele mele. Şi din cauza asta te aştept şi când soseşti. Şi acum te aştept, iar dacă pleci, te aştept să te-ntorci. Iar dacă stai astfel, aştept să faci un gest, un singur gest cât de mic. Care-mi face bine. Dar mi-e bine şi dacă nu faci nimic. Pentru că atunci cel puţin ştiu că nu poţi să strici totul. Dar şi dacă strici e bine, pentru că atunci sufăr şi mai mult. Uneori cred că nu se poate mai mult, dar se poate. Nu pot să povestesc aşa. Te aştept. Totul e bine. Iată cât de simplă-i suferinţa mea. Totul e foarte bine. Foarte, foarte bine. Am învăţat să mă rog. E bine. Şi asta-i bine. Îţi iubesc şi răutatea, şi prostia, şi hidoşenia, am învăţat şi asta, şi asta-i bine, pentru că din pricina asta pot să simt şi să văd şi mai bine cât eşti de frumos – nu eşti frumos, dar eu totuşi n-am văzut pe cineva mai frumos –, cât de deştept, cât de bun, de amabil şi de drag. Te iubesc. Înţelegi tu asta? Nu poţi să-nţelegi, pentru că vorbesc despre tine.” Să recunoaștem, un asemenea text rostit fără urmă de patetism și fără strigăte (în ciuda didascaliilor) e performanță, nu glumă!
În absența mecanismelor producătoare de teatru și chiar a existenței de reprodus, celor doi nu le rămâne decât să nască viața. Dacă teatrul pleacă de la conflicte, emoție, poveste și le împachetează artistic pentru a provoca reflecția, aici, cei doi actori nu se pot întemeia pe nici un moment princeps. De data aceasta, suprapunerea dintre teatru și viață trebuie să fie totală. Sfârșitul personajelor e dinainte cunoscut, cele două sicrie rămân pe scenă neclintite, manechinele care le imită forma vor fi înjunghiate.
Fără modele, referințe, regizor, pre-judecăți, lipsiți de protecția personajului, sunt etalați în fața publicului. Jucători pe piața existenței, într-un exercițiu invers mimesis-ului, cei doi actori sunt nevoiți să creeze timp și istorie. Să (re)cunoască relații, subiect, poveste. Să se perceapă, într-un prim pas - fiecare surprinzându-și vocea - și să se plaseze în funcție de joc.
Apoi liniște de recviem! În spațiul alb, imaculat, fără nici o formă care să iasă în relief, cu scaune camuflate în alb și spectatori cu cipici albi, fără lumini sau efecte care să creeze volume, doi actori joacă nimic, chinuindu-se să îngaime temeiurile teatrului. Și ale existenței. Iluzie fără interpretare. Relație fără emoție.
Vă doresc vizionare plăcută și reflecție sută la sută.

Preluat din revista Cultura, ianuarie 2008

Comentarii

cristina a spus…
http://editura.liternet.ro/carte/249/Peter-Nadas/Inmormantarea.html

Postări populare