Adevărul-momâie

La o sută de ani de la nașterea autorului, pe Broadway se joacă „Regele moare”, cu Geoffrey Rush și Susan Sarandon în rolurile principale. Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova propune o montare cu „Scaunele” de Eugene Ionesco, în traducerea lui Vlad Russo și Vlad Zografi, regia lui Kincses Elemer și scenografia Klarei Labancz. Interpreți sunt Ilie Gheorghe și Tamara Popescu. Următoarea premieră Ionesco ne așteaptă la Timișoara.

În „Scaunele” de la Craiova regizorul se folosește în primul rând de calitățile celor doi interpreți. Înțeleaptă măsură, căci cu Ilie Gheorghe în rolul Bătrânului, spectacolul are toate garanțiile actoricești. Intervenția lui Kincses Elemer este discretă, regia mizează mai ales pe decupajul atent și sigur și pe lucrătura migăloasă a scenelor. Ca și în „Există nervi” de la același teatru, montarea aceluiași Kincses Elemer, avându-l ca interpret, printre alții, tot pe Ilie Gheorghe, și în „Scaunele”, virtuozitatea regizorului ține de scenele temeinic coagulate, logice, coerente și de strălucirea din interpretare. Regia accentuează ușor, ca pondere, prima parte, cu relația dintre cei doi bătrânei în favoarea celei de a doua, cu invitații în așteptarea Oratorului. Teatrul absurdului iese la suprafață exclusiv prin „vidul ontologic”, după expresia autorului, prin neantul din existența personajelor, și nu prin formalismul tocit în exagerările grotești cu care absurdul a fost, de regulă, tratat până acum.

În spectacolul de la Craiova absurdul se manifestă în condiția celor două personaje, nu în tratamentul teatral. Nici grotesc, dar nici exces de dramatism sau de emoțional în interpretarea Tamarei Popescu și a lui Ilie Gheorghe, în rolul bătrânilor de 94 și 95 de ani. Doar amestec de curtoazie fără suferință la cele două păpuși care își trăiesc viața rutinard - ca toată lumea -, încărcându-și zi de zi bateriile ultraprăfuite cu un cod mecanicizat de zeci de ani. În cuplul format din „puișorul meu” și „căcăreaza mea”, pe numele de alint, cu șaptezeci și cinci de ani de viață în comun, aceleași glume declanșează garantat bucuria („sufletul meu e totdeauna proaspăt”, spune Bătrâna). Și, viceversa, aceleași mecanisme reactualizează periodic frustrarea: „Ce talentat ești. Dacă aveai și tu un dram de ambiție în viață, ai fi ajuns rege șef, ziarist șef, actor șef, mareșal șef...” (cu varianta „doctor șef”, „marinar șef”, „tâmplar șef”, „rege șef de orchestră” etc.). Relația lor e completă. Teatrul absurdului echivalează aici cu decupajul celor mai familiare scene ale cotidianului conjugal, cu rutinele afective ale obișnuitei vieți în doi în care codul a memorat numai straturile superficiale, înghețate acum, ale comuniunii erotice. Timp de cincizeci de ani energia, vitalitatea de început, explozia primară a legăturii s-au tot refugiat în emoții mecanice la cele două fantoșe afective. Cu trăiri 100% surogat, relația le e totuși completă, fiecare jucând orice rol dictează nevoile (mecanicizate, cum altfel?) ale celuilalt. Bătrânul-bebeluș suge („Tu ești mămica mea”), de la soția-puișor-mamă (Ilie Gheorghe ține o dreaptă măsură în scena respectivă). „Căcăreaza”, centrată cu totul pe partener, retrăiește identic aceeași scenă a seducției pe baza acelorași stimulente: micile lui glumițe, poveștile lui din tinerețe pe care ea le revendică zi de zi pentru a le asculta cu aceeași plăcere. Chiar și micile pseudoinfidelități sunt numai performări mecanice, re-make-uri devitalizate, diferite trepte tocite ale erotismului urcate de cei doi în scene concomitente. Pentru un moment, la sfârșitul vieții, Bătrânul recuperează, reîntâlnindu-și Frumoasa, bătaia de inimă a tinereții. Bătrâna performează sexual cu unul dintre invitați, extazul său - reluarea, în ordine, a șirului de vocale -, fiind unul dintre puținele momente tratate în formele teatrale ale absurdului. Dar regizorul nu ocolește nici device-urile zilei. Simplă și ingenioasă e scena cu cele două scaune goale care se apropie datorită telecomenzii din off, cu presupusul Colonel trăgându-se nepermis de mult către Tânăra invitată.

Două dintre spectacolele montate în afara Franței, cele de la Teatrul din Ostrava (Cehia) și Teatrul din Nurnberg au fost jucate cu actori de vârsta indicată de Ionesco, 95 și 94 de ani. La Craiova, actrița Tamara Popescu e mult mai tânără. Bătrâna ei are un joc pe alocuri exterior, cu accente danubiano-mioritice, cu voce pițigăiată și uneori inflexiuni de țață. Dar acestui fond neaoș actrița îi adaugă candoare și devoțiune autentice. Bătrânul lui Ilie Gheorghe e complet dedicat convingerii de a-și transmite lumii mesajul înainte de extincție. Nimic prea mult, nimic prea puțin în interpretarea actorului, care, ca întotdeauna, rotunjește frumos cuvintele și pompează expresivitate în fiecare gest sau replică. Tot personajul său e construit în așteptarea discursului final, pregătit de o viață, care va livra propriile adevăruri-ultime prin intermediul Oratorului. La Ionesco, Oratorul e surdo-mut. În montarea lui Kincses Elemer, surdo-mutul e înlocuit de o statuie-momâie în uniformă, care coboară de sus. După atâta fierbere și pregătire, Oratorul își începe discursul nearticulat. „Răul, la Ionesco, e vidul de care e bântuită viața noastră – un vid intrinsec, dincolo de gesturile și reacțiile noastre spontane -, vidul împreună cu subterfugiile pe care le adoptăm spre a-l masca și care ne împrumută un aer de marionete”, explică traducătorii Vlad Zografi și Vlad Russo. Versiunii lor pline de acuratețe fiecare regizor îi datorează mult. Pe vremea lui Ionesco toate acestea intrau, însă, sub semnul tragicului. Autorul însuși își intitulează piesa „farsă tragică”. Acum, ele s-au transformat în normă. Rămâne, deci, la latitudinea fiecărui spectator să extragă cuantumul de metafizică și de „vid ontologic” din montarea de la Craiova.

Preluat din revista Cultura