Unchiul Vanea - Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
Panta Rhei, English & Libido
Puteți săpa în memorie atât de adânc încât să reperați ieșirea de la vreun spectacol cu revelația că iubiți teatrul? Și oamenii? Că nu v-ați plictisit de toate clișeele văzute și răs-văzute până la greață? Mai țineți minte cum e când, febrili, vă pare rău că s-a terminat și refuzați întoarcerea la lume? Ați vrea să o ia de la capăt chiar în acel moment, deși spectacolul a durat mai bine de trei ore? Miracolul se întâmplă la „Unchiul Vanea”, regizat de Andrei Șerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
Fizic, se poate?
Să spun că actoria e excepțională? Ar fi un loc comun, din moment ce vorbim de trupa Teatrului Maghiar din Cluj și mai ales de actori ca Bogdán Zsolt, Hatházi András, Kézdi Imola, Bíró József. În fața celor amintiți, în dozajul lui Andrei Șerban, spectatorul adulmecă o avalanșă de emoții evanescente care curg dintr-una într-alta cu viteza luminii, se fluidizează, respingând forma, ca și orice moment de stabilitate. O dinamică perpetuă a senzațiilor, impresiilor, surescitării, enervării, tânjirii, înnămolirii în obsesii de nedepășit, acumulării pe veci a impulsurilor neformulate face această montare atât de singulară.
Dincolo de actori hărăziți, Andrei Șerban știe că un spectacol, ca să clameze mai mult decât moliciuni de receptare, trebuie să iasă din obișnuitele clișee: să alarmeze spectatorul, să-i bruftuluiască habitudinile de percepție. Or, în „Unchiul Vanea”, acest rol îi revine spațiului. În primul rând, varietatea sa copleșește. Senzația de viață care se schimbă minut de minut, intrând în alte forme, cu tulburări ale emoțiilor, cu ascensiuni și căderi fără zăbavă, sunt transplantate în spectacol prin chiar spațiul fizic: actorii se află când sus, când jos, când în stal, când la balcon, când pe scări, când pe scenă, în susul, în josul ei, de-a dreapta, de-a stânga, pe laterale etc. Firește, vârtejul acesta târăște și publicul. Viziunea lui Andrei Șerban și nemaipomenita scenografie a Carmencitei Brojboiu îi bumbăcesc siguranța de „privitor ca la teatru”. Amețit, cum e, de dansul prin hățișul de senzații și de schimbarea locului când pe o banchetă la rampă, de unde privește la actorii jucând în stal, când pe un scaun în mijlocul scenei și apoi într-un alt unghi și altul și tot așa, la final, publicului nu-i vine deloc la îndemână dezvrăjirea. De intrat intră repede în lumea cehoviană, unde istoria se păstrează întocmai. Sala mare și goală se umple imediat de povestea celor câteva personaje. Sunt vreo șase și acoperă stalul imens al Operei Maghiare din Cluj, jucând ba pe scaune, ba între rânduri, ba pe culoarul din mijloc, ba pe spătarele fotoliilor de la balcon. Sunt peste tot și totul se schimbă cu o repeziciune uluitoare.
Viața în mic
Cu atât mai greu de decupat armătura impecabilei construcții scenice. Simbolismul, încifrarea în semn sunt reduse la minim: poate căderea lentă, dar inexorabilă a candelabrului greu peste capul neștiutor-reflexiv al lui Vanea; poate macularea cu pământ și ploaie de la sfârșit. Locul abstractizărilor, de atâtea ori neinteresante, din teatrul românesc, îl ia o sarabandă de detalii revelatoare. Viață, viață și iar viață. Cum e, de exemplu, tangoul de pe culoarul strâmt, din actul I, unde maniera de a dansa caracterizează subtil fiecare personaj cât și relațiile dintre ele.
În suculenta interpretare a lui Bíró József, profesorul dansează plin de sine, cavaler curtenitor, om prin excelență social, y compris, cu doza esențială de ipocrizie (ca în momentul perechii cu Maman). Evident, îi place să fie buricul societății și al atenției femeilor. Bíró József compune un profesor machiavelic, dispus să îi sacrifice pe ceilalți cu manierele și mâinile curate, să subjuge atenția și timpul tuturor cu o boală-pretext, să facă paradă de indiferență și putere la sfârșit, când își va strivi adversarii. Astrov dansează cu detașare elegantă, pasibilă de transformare în patimi, după cum lasă să se vadă în momente fulgurante. Sonia e inhibată, Elena, plină de feminitate, conștientă de frumusețea ei și plictisită, Maman, aferată și stilată, dădaca sinceră, boierul Ilia Ilici, cu bucurie de viață. Din momentul tangoului, relațiile sunt clare.
Libido up to date
La nivelul acesta, subtil și discret (un bun aproape pierdut al vechii școli), știe să construiască Andrei Șerban relațiile, să îmbibe spectatorul de atmosferă sau să actualizeze, folosindu-se de comportamente firești pentru zilele noastre (mai cu seamă de tușe libidinale) sau înlocuind franțuzismele gângurite de toată lumea bună din secolul al XIX-lea cu savuroase inserturi în engleză, omniprezente acum. Și dacă spectacolul lui Șerban clocotește de substanță e și pentru că se folosește de materie și de componente grele: pământ, apă, carne, sânge, pofte. Și de un erotism deloc înnobilat de poezie, mai ales în ceea ce îl privește pe Vanea (Hatházi András), numai pe jumătate conștient de toate câte i se întâmplă. Scutesc cititorii de atribute ca excepțional când e vorba de interpretarea actoricească. Ar deveni redundante. Dar trebuie menționat măcar sfârșitul cu Vanea-Hatházi András rămas amețit, învolburat de toate poftele, apoi frustrat, prostit, bolând.
De altfel, finalul se produce în spațiul larg al înnămolirii și ireversibilei maculări. Personajele se afundă în glod, se mânjesc pe față, pe corp, își murdăresc costumele. Își înnoroiesc iremediabil relațiile. De data aceasta, suferința Soniei, lipsa de șanse în fața bărbatului iubit e mai puțin reliefată decât drama lui Vanea, în situația de a fi pierdut singurul om cu care putea să se înțeleagă, doctorul Astrov. Și viceversa. Fiecare dintre cei doi bărbați rămași pe scenă, unicele exemplare fine din tot ținutul (învinse de o fantoșă, de un nefăcut ca Profesorul Serebreakov), îl avusese doar pe celălalt. Înainte vreme, tragicul echivala cu destrămarea unei individualități. Aici tragică - așa, pe tăcutelea, ca la Cehov -, e descoamarea uneia dintre infim de puținele relații inter-umane oneste, posibile într-o viață de om. Aceasta, după dubla respingere a mamei, când Vanea, căzut, dizgrațiat de femeia dorită și de bărbatul în favoarea căruia își sacrificase existența, se vede trădat și de prieten în încercarea lui de a seduce aceeași divă somnolent-lenevoasă (Kézdi Imola, frumoasă, grațioasă, detașat-rafinată). Cum Elena e obișnuită cu compromisul, cum îi e frică și e prea slabă ca pensionarul Serebreakov să nu dispună de ea cum vrea, și Vanea, și Astrov ratează iubirea vieții.
În istoria teatrului, Astrov!
Personajele nu au nimic demodat sau caricatural. Andrei Șerban își updatează spectacolul la nivel hormonal, marca zilei. Toți au porniri libidinale explicite. Excelează Vanea, dar nu se dau în lături nici Astrov, nici Elena. Scena de la sfârșit dintre cei doi, demnă de un film de artă, e înnebunitoare. Când ea, atât de tulburată de magnetismul lui Astov, se hotărăște „Măcar o dată!”, Serebreakov se va repune în drepturi maritale fără nici o bătaie de cap. Docto
rul e condamnat să se usuce pe interior. Rămân în urmă mormanele de frustrare ale tuturor. Și dacă istoria teatrului ar fi onestă, presupun că ar reține creația lui Bogdán Zsolt, într-unul dintre cele mai bune roluri văzute vreodată, indiferent de scenă și perioadă. Elegant, cu mobilitate intelectuală, altfel decât toți ceilalți - cum va sesiza și diva -, interesat incandescent de păduri și de mersul înainte al societății, personajul lui Bogdán Zsolt se adăpostește sub umbra glacialității și jemanfișismului. Ușor sastisit de iubirea Soniei, buimăcit de feminitatea Elenei, îi adulmecă urma. Performanța actorului e uluitoare, ca în scena beției unde zboară și se rostogolește pe scări, de sus, de la acoperiș, și până jos. Publicul stă cu inima cât un purice. Vreun accident fatal? Bogdán Zsolt joacă cu tot corpul sprijinit parcă pe un fir de păianjen.
Panta Rhei
După atâtea tribulații și deșertăciuni pe minut, Andrei Șerban încheie clasic, ca un moralist, cu procedeul contrapunctului, punând distanță între zbuciumul de pe scenă și liniștea de după. Monologul Soniei, spus de Pethő Anikó cu inflexiuni preoțești, cu o voce care psalmodiază, în contrast cu agitația, foiala interioară și pulsiunile nefinalizate, restabilește adevăratele proporții ale zbaterii omenești. Omul e mic, neputincios, suferind și inexorabil nefericit. Până la acest moment, însă, în Panta Rhei, în senzația că nimic din necontenita curgere nu e fixat și în faptul că nu se întrezărește nici fir din convenția teatrală, stau cheia și arta stilistică ale lui Andrei Șerban în „Unchiul Vanea” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. În atâția ani de cronică de teatru nu am folosit niciodată cuvântul capodoperă. De data aceasta e cazul.
Fizic, se poate?
Să spun că actoria e excepțională? Ar fi un loc comun, din moment ce vorbim de trupa Teatrului Maghiar din Cluj și mai ales de actori ca Bogdán Zsolt, Hatházi András, Kézdi Imola, Bíró József. În fața celor amintiți, în dozajul lui Andrei Șerban, spectatorul adulmecă o avalanșă de emoții evanescente care curg dintr-una într-alta cu viteza luminii, se fluidizează, respingând forma, ca și orice moment de stabilitate. O dinamică perpetuă a senzațiilor, impresiilor, surescitării, enervării, tânjirii, înnămolirii în obsesii de nedepășit, acumulării pe veci a impulsurilor neformulate face această montare atât de singulară.
Dincolo de actori hărăziți, Andrei Șerban știe că un spectacol, ca să clameze mai mult decât moliciuni de receptare, trebuie să iasă din obișnuitele clișee: să alarmeze spectatorul, să-i bruftuluiască habitudinile de percepție. Or, în „Unchiul Vanea”, acest rol îi revine spațiului. În primul rând, varietatea sa copleșește. Senzația de viață care se schimbă minut de minut, intrând în alte forme, cu tulburări ale emoțiilor, cu ascensiuni și căderi fără zăbavă, sunt transplantate în spectacol prin chiar spațiul fizic: actorii se află când sus, când jos, când în stal, când la balcon, când pe scări, când pe scenă, în susul, în josul ei, de-a dreapta, de-a stânga, pe laterale etc. Firește, vârtejul acesta târăște și publicul. Viziunea lui Andrei Șerban și nemaipomenita scenografie a Carmencitei Brojboiu îi bumbăcesc siguranța de „privitor ca la teatru”. Amețit, cum e, de dansul prin hățișul de senzații și de schimbarea locului când pe o banchetă la rampă, de unde privește la actorii jucând în stal, când pe un scaun în mijlocul scenei și apoi într-un alt unghi și altul și tot așa, la final, publicului nu-i vine deloc la îndemână dezvrăjirea. De intrat intră repede în lumea cehoviană, unde istoria se păstrează întocmai. Sala mare și goală se umple imediat de povestea celor câteva personaje. Sunt vreo șase și acoperă stalul imens al Operei Maghiare din Cluj, jucând ba pe scaune, ba între rânduri, ba pe culoarul din mijloc, ba pe spătarele fotoliilor de la balcon. Sunt peste tot și totul se schimbă cu o repeziciune uluitoare.
Viața în mic
Cu atât mai greu de decupat armătura impecabilei construcții scenice. Simbolismul, încifrarea în semn sunt reduse la minim: poate căderea lentă, dar inexorabilă a candelabrului greu peste capul neștiutor-reflexiv al lui Vanea; poate macularea cu pământ și ploaie de la sfârșit. Locul abstractizărilor, de atâtea ori neinteresante, din teatrul românesc, îl ia o sarabandă de detalii revelatoare. Viață, viață și iar viață. Cum e, de exemplu, tangoul de pe culoarul strâmt, din actul I, unde maniera de a dansa caracterizează subtil fiecare personaj cât și relațiile dintre ele.
În suculenta interpretare a lui Bíró József, profesorul dansează plin de sine, cavaler curtenitor, om prin excelență social, y compris, cu doza esențială de ipocrizie (ca în momentul perechii cu Maman). Evident, îi place să fie buricul societății și al atenției femeilor. Bíró József compune un profesor machiavelic, dispus să îi sacrifice pe ceilalți cu manierele și mâinile curate, să subjuge atenția și timpul tuturor cu o boală-pretext, să facă paradă de indiferență și putere la sfârșit, când își va strivi adversarii. Astrov dansează cu detașare elegantă, pasibilă de transformare în patimi, după cum lasă să se vadă în momente fulgurante. Sonia e inhibată, Elena, plină de feminitate, conștientă de frumusețea ei și plictisită, Maman, aferată și stilată, dădaca sinceră, boierul Ilia Ilici, cu bucurie de viață. Din momentul tangoului, relațiile sunt clare.
Libido up to date
La nivelul acesta, subtil și discret (un bun aproape pierdut al vechii școli), știe să construiască Andrei Șerban relațiile, să îmbibe spectatorul de atmosferă sau să actualizeze, folosindu-se de comportamente firești pentru zilele noastre (mai cu seamă de tușe libidinale) sau înlocuind franțuzismele gângurite de toată lumea bună din secolul al XIX-lea cu savuroase inserturi în engleză, omniprezente acum. Și dacă spectacolul lui Șerban clocotește de substanță e și pentru că se folosește de materie și de componente grele: pământ, apă, carne, sânge, pofte. Și de un erotism deloc înnobilat de poezie, mai ales în ceea ce îl privește pe Vanea (Hatházi András), numai pe jumătate conștient de toate câte i se întâmplă. Scutesc cititorii de atribute ca excepțional când e vorba de interpretarea actoricească. Ar deveni redundante. Dar trebuie menționat măcar sfârșitul cu Vanea-Hatházi András rămas amețit, învolburat de toate poftele, apoi frustrat, prostit, bolând.
De altfel, finalul se produce în spațiul larg al înnămolirii și ireversibilei maculări. Personajele se afundă în glod, se mânjesc pe față, pe corp, își murdăresc costumele. Își înnoroiesc iremediabil relațiile. De data aceasta, suferința Soniei, lipsa de șanse în fața bărbatului iubit e mai puțin reliefată decât drama lui Vanea, în situația de a fi pierdut singurul om cu care putea să se înțeleagă, doctorul Astrov. Și viceversa. Fiecare dintre cei doi bărbați rămași pe scenă, unicele exemplare fine din tot ținutul (învinse de o fantoșă, de un nefăcut ca Profesorul Serebreakov), îl avusese doar pe celălalt. Înainte vreme, tragicul echivala cu destrămarea unei individualități. Aici tragică - așa, pe tăcutelea, ca la Cehov -, e descoamarea uneia dintre infim de puținele relații inter-umane oneste, posibile într-o viață de om. Aceasta, după dubla respingere a mamei, când Vanea, căzut, dizgrațiat de femeia dorită și de bărbatul în favoarea căruia își sacrificase existența, se vede trădat și de prieten în încercarea lui de a seduce aceeași divă somnolent-lenevoasă (Kézdi Imola, frumoasă, grațioasă, detașat-rafinată). Cum Elena e obișnuită cu compromisul, cum îi e frică și e prea slabă ca pensionarul Serebreakov să nu dispună de ea cum vrea, și Vanea, și Astrov ratează iubirea vieții.
În istoria teatrului, Astrov!
Personajele nu au nimic demodat sau caricatural. Andrei Șerban își updatează spectacolul la nivel hormonal, marca zilei. Toți au porniri libidinale explicite. Excelează Vanea, dar nu se dau în lături nici Astrov, nici Elena. Scena de la sfârșit dintre cei doi, demnă de un film de artă, e înnebunitoare. Când ea, atât de tulburată de magnetismul lui Astov, se hotărăște „Măcar o dată!”, Serebreakov se va repune în drepturi maritale fără nici o bătaie de cap. Docto
rul e condamnat să se usuce pe interior. Rămân în urmă mormanele de frustrare ale tuturor. Și dacă istoria teatrului ar fi onestă, presupun că ar reține creația lui Bogdán Zsolt, într-unul dintre cele mai bune roluri văzute vreodată, indiferent de scenă și perioadă. Elegant, cu mobilitate intelectuală, altfel decât toți ceilalți - cum va sesiza și diva -, interesat incandescent de păduri și de mersul înainte al societății, personajul lui Bogdán Zsolt se adăpostește sub umbra glacialității și jemanfișismului. Ușor sastisit de iubirea Soniei, buimăcit de feminitatea Elenei, îi adulmecă urma. Performanța actorului e uluitoare, ca în scena beției unde zboară și se rostogolește pe scări, de sus, de la acoperiș, și până jos. Publicul stă cu inima cât un purice. Vreun accident fatal? Bogdán Zsolt joacă cu tot corpul sprijinit parcă pe un fir de păianjen.Panta Rhei
După atâtea tribulații și deșertăciuni pe minut, Andrei Șerban încheie clasic, ca un moralist, cu procedeul contrapunctului, punând distanță între zbuciumul de pe scenă și liniștea de după. Monologul Soniei, spus de Pethő Anikó cu inflexiuni preoțești, cu o voce care psalmodiază, în contrast cu agitația, foiala interioară și pulsiunile nefinalizate, restabilește adevăratele proporții ale zbaterii omenești. Omul e mic, neputincios, suferind și inexorabil nefericit. Până la acest moment, însă, în Panta Rhei, în senzația că nimic din necontenita curgere nu e fixat și în faptul că nu se întrezărește nici fir din convenția teatrală, stau cheia și arta stilistică ale lui Andrei Șerban în „Unchiul Vanea” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. În atâția ani de cronică de teatru nu am folosit niciodată cuvântul capodoperă. De data aceasta e cazul.
Comentarii